Jurnal neoficial Comenius - Germania 2014, 3

A venit ziua de miercuri. Teoretic, lejeră. Și practic pot spune că n-a fost cine știe ce oboseală. Ba chiar a fost o zi frumoasă. În prima parte a zilei aș zice că am vizitat ceva - of! cât de repede îmi joacă feste memoria..... totuși aș zice că fabrica aia de bucătării de lux am văzut-o miercuri, nu marți - dar partea principală a fost workshopul. Fiecare țară a prezentat stadiul părții de proiect pe care o avea de făcut. La francezi au prezentat profesorii, la restul țărilor au prezentat elevii. Bănuiesc că s-au luat după noi, care de la prima vizită - știind că avem elevi foarte buni vorbitori de engleză - i-am pus pe kinderi să prezinte la ce au muncit până atunci. Pot spune că de data asta toată lumea a repurtat succese. Robert a fost vedeta noastră, pentru că noi avem de făcut o parte din mobilierul unui container care se vrea transformat în locuință socială pentru tineret, iar macheta acestei locuințe arăta ca o jucărie pe care toată lumea și-a dorit-o. Sclipeau blițurile pe macheta noastră mai ceva ca la Oscaruri. Când au mai venit și niște tipi de la două ziare și au luat reprezentanți - elevi - din fiecare țară pentru interviuri și poze, vă dați seama că că niște inimi s-au bucurat cât au putut ele de tare pentru clipele petrecute atunci.

După aceea am fost invitați să luăm loc în spațiul din mijlocul parterului liceului unde elevii germani ne-au făcut o demonstrație pe o alarmă montată de ei. A fost spart un geam termopan pe care era montată alarma. Sirena a început să țiuie asurzitor, la vreo 10 secunde de la lovitură, ceea ce a generat râsete și îndelungi aplauze pentru elevii care au dat tot ce au putut ei mai bun pentru ca alarma să funcționeze perfect. Dar știți cum e, când ai nevoie, atunci îți joacă feste.
Apoi am mers într-un laborator unde atât elevii delegațiilor prezente cât și profesorii au fost invitați să monteze o alarmă gata făcută, după instrucțiunile din pachet. Cine reușea, primea alarma drept cadou. Mărturisesc că nu m-am apropiat de circuitele alea, pentru că sunt un anti-talent la așa ceva. În schimb am făcut niște poze.

După amiaza a urmat o seară de bowling la un bar din apropierea orașului Lohne, gazda noastră. Un loc frumos, spațios, îngrijit - de altfel așa sunt toate spațiile publice la nemți - chit că o apă minerală era mai scumpă decât un ceai. Am sporovăit, unii, au jucat popice, alții, până s-a făcut ora de plecare. N-am ajuns târziu la hotel. Trebuia să ne culcăm mai devreme decât de obicei, pentru că a doua zi aveam să ne trezim pe la 4 și ceva. La 6 era plecarea spre Hamburg. Dar nu știu cum s-a făcut că tot spre miezul nopții m-am culcat. După o noapte prost dormită, speram să ațipesc în autocar. După 3 ore de rulat pe autostradă am ajuns în orașul de la vărsarea Elbei în Marea Nordului. Cu siguranță erau multe de văzut, dar noi am vizitat doar primăria, biserica luterană a Sf.Mihail - ambele cu piese arhitectonice foarte valoroase, și apoi o stradă cu un anumit fel de localuri de noapte. Înțelegeți ce vreau să zic. Lucru care m-a impresionat neplăcut. Știu că anumite activități în Germania sunt legale, că fac și ele parte din viață, dar să te mândrești cu așa ceva, să arăți unei delegații de profesori și elevi așa ceva și această stradă să fie inclusă în circuitul turistic al orașului, pe motiv că de sute de ani e strada femeilor care aparțin acelei bresle, mi s-a părut cel puțin deplasat. În fine, a fost și asta o experiență, la fel de puțin gustată de către unii dintre colegii noștri de proiect.



Apoi am vizitat portul, am mers la masă la un restaurant portughez - aș spune că a fost o alegere neinspirată deoarece toate mâncărurile erau picante, cred că s-a făcut o excepție pentru mine, care era cât pe ce să plec la McDonalds, iar când chelnerul a auzit așa ceva, mi-a indicat un platou cu fripturi de trei feluri și cartofi prăjiți cu salată, pe care probabil că nu a mai pus sosul picant care ar fi trebuit pus. A urmat o croazieră pe estuarul Elbei și pe canalele portuare, dar s-a nimerit tocmai la ora refluxului și după cca o oră a trebuit să acostăm la mal, pt că altfel apele erau prea jos și nu mai puteam ieși din vaporaș. După mine, a fost un punct al vizitei din Hamburg la care se putea renunța lejer. Ori nu mă simt eu confortabil în croaziere, dar am rămas cu impresia că nu am văzut nimic interesant. Macaralele portului și șantierul iahturilor de lux (ni s-a spus că miliardarul Abramovici și-a comandat unul din iahturi aici) nu mi-au emoționat retina în nici un fel. Acuma, ce-i drept, de nesomnul nopții precedente, am mai și ațipit așa, stând pe banchetă, legănată de un tangaj dulce.



La urmă, cu vreo jumătate de oră înainte de plecarea spre Bad Oyenhausen trebuia să facem o sesiune de shopping la un mall. Dar șeful delegației germane ne-a lăsat într-o zonă comercială de lux. Eu, care nu-mi luasem nici măcar un magnețel cu gândul că la mall o să sparg toți banii pe care-i aveam la mine, o să mă îmbrac din cap până în picioare (deh! la nemți ce mai găsesc și eu haine pe măsura mea!) am simțit cum mă inundă toți nervii și dracii din ultimii cinci ani încoace. Îmi venea să-l iau la bătaie pe micuțul teuton care ne promisese una, și acum ne oferea alta. De nervi, n-am cumpărat mai nimic și am pornit-o spre locul în care tot el, de mai multe ori, mi-a zis unde parchează autocarul nostru. Undeva în fața unei clădiri roșii care se vedea în depărtare. În drum spre acea clădire am trecut pe lângă o autogară mare cu multe autobuze și m-am gândit că bătrânelul la acea parcare s-a referit. Dar zic, hai să merg unde mi-a zis el să merg, poate că totuși acolo vine autocarul. Și am mai mers eu încă un sfert de oră pe jos, deja se făcuse ora plecării. Clădirea aia roșie era un market Aldi și acum îmi venea să-mi dau palme că nu plecasem de la bun început în direcția aceea, fără să mai pierd vremea în magazinașele pentru bogătani, unde un pix chinezesc de plastic și cât un deget de mare costa 5 euro - oricum am luat mai multe, că am cui le da. Apoi m-am întors la parcarea aia mare, la autogară, unde am găsit și autocarul și grupul nostru. Am rămas tăcută - că dacă nu, îmi aduceam aminte de toate bobîrnacele și jignirile din viața mea, la care n-am răspuns din bun simț celor care s-au dovedit atât de infantili, respectiv prost crescuți să le facă, și aveam să le torn în cap poate cui nu le merita.

Am ajuns la hotel, am mers la cină tot în hotel, și apoi am dormit a doua noapte proastă din acea săptămână. Deja era prea mult .. dimineața aveam să rămân în cameră, cu părere de rău, să mă refac psihic (din păcate marea mea problemă este că nu pot dormi în cameră cu cineva, și de data asta am stat într-o dublă, cu o colegă de cancelarie, căreia îi mulțumesc că mi-a trecut cu vederea sforăiala și toanele .. ). Am dormit neîntoarsă până după ora amiezii. Seara avea să fie cina festivă.

                          

Alte articole cu aceeași temă: 

Jurnal Comenius Germania 

partea 1,  partea 2,  partea 3,  partea 4