vineri, 9 iunie 2017

Studentia anilor '80, cazarea - vinerea cu amintiri



Studentia anilor '80, cazarea - vinerea cu amintiriDupa ce am aflat de reusita la examenul de admitere, vara a trecut mult mai repede si mai frumos. Apoi am pornit-o spre capitala cu cateva zile inainte sa inceapa scoala, ca sa rezolv cu cazarea. Taica-meu ma insotea peste tot, mandru ca are fata studenta :) Am fost la secretariatul facultatii, am aflat despre cursuri, despre orar, si ca daca nu stau in gazda, voi avea cazare la caminul 6 Martie, situat intre Opera si facultatea de Drept. Pe atunci era camin de fete, nu stiu astazi cum o mai fi. Am mers acolo, la caminul care avea sa-mi fie casa preț de patru ani. In hol era un fel de ghiseu unde se afla o femeie intre doua varste, portareasa, fosta gardiana de inchisoare, cum aveam sa aflam mai tarziu.

Nu stiu nici acum daca era adevarat sau daca era o anecdota lucrul ăsta. In orice caz, din multe puncte de vedere căminul de lângă Operă semăna cu o inchisoare fara zabrele. Cazarea s-a desfasurat rapid, nu era nevoie de șpagă pe nicăieri, in camin erau repartizate locuri pentru cate fete intrasera la unele din facultatile universitatii. Prima camera in care am stat avea 5 paturi, desi am fost repartizate acolo numai 4 colege de an, doua moldovence si doua constănțence - eu, Dana, Iza si Florina. Era la etajul doi, aveam și balcon. 246 daca-mi amintesc bine, desi se poate sa gresesc numarul camerei. Era prima de la scari si de aceea probabil, avea balcon si era mai mare. Aspectul, insa, este foarte viu in memoria mea. Era o camera maricica, inalta si racoroasa, situata deasupra intrarii in cantina, ca la parter era cantina. Vara, era un mare avantaj, insa iarna... offf, o sa vedeti mai acusica ce a insemnat pentru mine prima iarna de studenta si prima sesiune.

Paturile erau vechi, metalice cu vopseaua scorojită, cu câte o saltea veche si batucita pe ele. De la magazie ni s-au dat perne, pături si asternuturi, curățele si nu prea. Mai tarziu mi-am adus asternuturi de acasa si n-am mai folosit niciodata pe cele date de la camin. In holisorul mic, aveam patru dulapioare inalte, cat sa ne punem strictul necesar de haine. Camera mai avea 2 mese melaminate si patru sau cinci scaune, plus cate o noptiera metalica, ponosita, pentru fiecare pat. Singura priza din camera era zidita, baile erau la comun pentru tot palierul, nu aveam apa in camera. Caloriferul se afla langa usa de la balcon si avea vreo 10-12 elementi. La capatul culoarului era o camaruta numita oficiu, cu cateva prize care se ardeau mereu si cu o plita cu doua platane unde ne mai faceam paine prajita sau un ou ochi, daca aveam la indemana asa ceva - sa nu uitam, eram pe vremea cand mancarea era cartelata si ceva precum oua sau ulei nu gaseai la liber nici in capitala. De fapt, nu in ulei prajeau fetele oua, ci in margarina. Oficiul acela mai era si fumoar pentru fetele fumatoare, asa ca acolo mereu era un miros greu, daca nu cumva si un fum corespunzator :) Camaruta aia avea un singur geamlâc, care statea inchis pe timp de iarna.

Apoi mai era o camera goala, cu franghii, unde ne uscam rufele. De fapt, nu noi, ca noi ne intinsesem cateva franghii pe balcon, dar restul camerelor nu aveau balcoane si acolo isi uscau rufele, care adesea ramaneau cu un iz de mucegai in ele. Foarte curand mi-am dat seama ca trebuie sa trimit colete cu haine murdare acasa, sa mi le spele maica-mea la masina, si sa mi le trimita curate inapoi. Din simplul motiv ca apă caldă era în cămin cam o dată la două zile, 15 minute, pe la miezul nopții. Și atunci, după ce una dintre fete striga pe hol cât o ținea gura, "apă caldăăăă!!!", săream toate pe dușuri, intram și câte 3-4 într-o cabină și ne spălam. Vara era apă caldă și ziua, câte o oră, atunci aveam cum să-mi spăl rufele, dar iarna era cvasi imposibil să fac asta. Unele colege spălau rufele cu apă încălzită la oficiu. Eu am preferat să car colete... In felul ăsta eu si taică-meu, mai ales, am devenit familiari oficiantilor postali de atunci, din orasul meu, lucru ramas valabil pana astazi... :) Ne stiau, ca sa zic asa, de la o posta cine suntem si la ce ghiseu mergem. La coletarie, unde in alta parte?

Caminul 6 Martie era incalzit vara cu niste panouri solare plasate pe acoperis, care in rastimp s-au spart si n-au mai fost eficiente. In schimb iarna, in prima iarna, am indurat un frig de zile mari. Caldura era atat cat sa nu inghete caloriferele. Imi amintesc ca taica-meu a venit la mine intr-o delegatie - celelalte colege de camera erau plecate acasa pe timpul sesiunii - si mi-a adus niste chiftele de acasa, inghetate de la frigul din tren. Am lasat chiftelele pe calorifer cateva ore, si cand le-am mancat, tot aveau ace de gheață în mijlocul lor.... Stateam in sacul de dormit, cu caciula si cu manuși la maini si invatam... In camera era un strat ingust de zapada batatorita si gheață la marginea de jos a usii de la balcon, blocand accesul. De altfel nici nu aveam de ce sa deschid usa balconului iarna. Aeriseam deschizand usa camerei, dar si asa, mare nevoie de aerisire nu era, fiind atat de frig mereu.

Aceea a fost singura iarna in care am zgribulit in cămin. In anul urmator am cerut sa fiu mutata in alta camera. Atunci am fost data cu alte colege, tot de la geografie, colege de an cu mine, însă oltence de data asta, și eram doar 3 în cameră, nu 4. Una din ele, Maria (Morioka-san o poreclisem :)) ) a adus niste băieți - lucru foarte riscant, pentru că băieții nu aveau voie sa urce la camere, veneau doar jos in parloar si fata de serviciu o chema pe aceea cu care avea vreunul din ei treaba - care ne-au dat jos stratul subtire de zidarie de deasupra prizei. Eu adusesem un reșou de acasă și uite-așa, pe șestache, ne-am încălzit iernile făcându-i în ciudă lui Ceaușescu și economiei lui. Că directoarea căminului, o profesoară de la noi, de la geografie, mi-a confiscat reșoul prin martie în anul II, e o altă poveste. Firește că oricine își dădea seama că aveam reșou (nu doar noi, ci cam toate fetele), că atunci când veneai de pe holul căminului în cameră, te izbea căldura drept în față :D

Apoi, căminul nu era locuit în totalitate de fete. La parter pe aripa dinspre bulevard, era o camera speciala si acolo locuia Lilian. Lilian Zamfiroiu, ceva șef în asociația studenților, membru de partid, sau așa ceva. Imi placea ca vara, in sesiune, ne punea muzica din perioada interbelica, jazz si alte chestii interzise pe la radio in anii aceia. Apoi parterul aripii dinspre Casa studentilor Grigore Preoteasa era gol. Acolo erau cazati musafirii, profesori, medici sau alte persoane care veneau la cine stie ce simpozion ori conferinta profesionala si nu aveau unde sa stea. Cred că rareori am vazut pe câte cineva in vreo cameră de pe acel palier.

 Altfel, nu m-am gandit niciodata sa fac o poza doar camerei de camin. Nu stiu de ce, poate pentru ca era totul atat de cenusiu si de impersonal. Am doar cateva cadre de la niste aniversari cuminti, pentru ca altfel pe vremea aceea nu se putea. Nu in camin, cel putin. Sau nu in 6 Martie... In fotografie sunt eu, in anul I de facultate, si cateva colege de an: Robertina pe scaun, apoi Dana si Maria ...

a fost pe aceeași temă: admiterea la facultate

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



luni, 1 mai 2017

De ce bea lumea pe la noi



De ce bea lumea pe la noi Sincer, nu am raspunsul si nu cred ca-l are cineva. Cineva ca mine, nu ma refer la vreun grup de studiu al problemei. Ideea sa scriu ceva despre aceasta meteahna a poporului roman mi-a dat-o Moise Guran, intr-una din emisiunile sale de la radio. O ascult zi de zi cand ma intorc de la serviciu, pe microbuz.

Un tip a dat telefon si a zis ca e un obicei din istorie. O fi... mi-am zis. La fel a zis si Moise. Tipul de la telefon a dat ceva detalii... alt telefon, alta părere... iar la un moment dat cineva spune ceva ce stiu si eu ca se întâmplă. Ori se întâmpla mai demult. Pe la țară tinerele mame, sau poate bunicile lor, dau băutură copiilor mici ca să nu mai țipe, ca să doarmă. Adică... bebelușilor li se dă alcool. Da, ați citit bine. Eu nu provin de la țară, dar am auzit lucrul ăsta de prea multe ori ca să cred că sunt doar povești. Adevărat, nu am văzut cu ochii mei așa ceva, că n-am avut unde. Dar exact același lucru l-a spus si interlocutorul lui Moise, însă el știa că se dă băutură copiilor mici ca să se liniștească și -  vezi Doamne! - ca să se obișnuiască organismul cît de cât. Să reziste la băutură mai târziu. Eu așa pretext tembel n-am mai auzit! Să dai unui copil mic un aliment care nu este bun nici pentru un adult, darămite pentru corpul fraged al unui copil!, ca să... ce? ca să-l faci de mic un bețiv, că oare ce altceva devine un copil care e obișnuit din familie să consume alcool în mod constant?

Și da, am trăit la țară datorită meseriei, și da, am văzut ce mândri erau unii dintre colegii mei de cancelarie că de cu seară se îmbătaseră criță la crâșma din sat și i-au adus nevestele târâș acasă. Nu exagerez, se făleau cu porcismul ăsta - eu așa îl văd, să mă scuze prietenii sticlei, dar nu mai ești om când îți bei mințile - și nu odată!

Sunt curioasă ce găsesc așa deosebit bărbații de la țară la a fi în starea aia de ne-om? Oare ei au văzut vreun alt semen de-al lor la fel de beat, pe când ei erau treji? Au văzut cât de grețos este un bețiv care nu poate merge de mangă ce e, care grohăie în loc să vorbească și care își face nevoile pe el fără să-și dea seama ce se petrece cu propriul lui corp, pentru că nu-l mai simte? Bănuiesc că n-au văzut, că altfel... poate ar găsi calea de a renunța la excese. Și dacă n-o găsesc, oricum, selecția naturală își face treaba bine, deși lent. Bețivii mor din cauza patimii lor. Nu că noi am fi nemuritori, dar ei mor mai repede, de ciroză, de beți ce sunt, căzuți prin șanțuri, de ulcer, de o supradoză în care se bat între ei până se lovesc mortal cu vreun ciomag, topor, ori alte obiecte contondente. Că alcoolul nu e altceva decât un drog cu efecte dezastruoase în timp.

Dar de la ce pornisem? Ah, da... de la o întrebare... la care nu știu răspunsul. Știu doar că la alte popoare, mai civilizate, se bea un singur pahar la o masă festivă, ori acasă, și că fenomenul ăsta al consumului excesiv de alcool este rar. Cu mult mai rar decât pe la noi...



Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



joi, 16 martie 2017

Carcoteala de joi - hepatita C, ciroza si cancerul la ficat



Citesc în ziarele online despre moartea cântăreței de muzică populară Ileana Ciuculete (Dumnezeu s-o odihnească!) și văd, n-aș zice chiar cu stupoare, cum unii ne cred proști și profită de tragicul eveniment ca să mai scoată niște articolașe de doi lei.

Chipurile solista avea trei diagnostice, primul, al doilea și al treilea. Măi, să fie! Nu sunt medic, zic, dar așa, din cultura mea generală, și nu numai a mea, știu că hepatita C generează ciroză, care este de fapt, o formă de cancer a ficatului.

Deci care-s alea trei diagnostice, că eu văd fix unul singur! Datorat infecției cu virusul hepatitei C.... Unde văd acei jurnaliști (merită să-i numim astfel???) trei diagnostice diferite??? De parcă biata femeie avea hepatită, ulcer duodenal și cardiopatie ischemică deodată. Astea-s trei diagnostice, nu cele 3 boli, din care una sinonimă cu cealaltă, care derivă/e generată de prima...

Asta ca să nu mai zic de faptul în sine, de a scrie articole de senzație la câteva zile după înmormântarea unei persoane decedate. Ca și cum ai dansa pe pământul proaspăt de pe mormânt ...

vineri, 17 februarie 2017

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri





Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un elev de liceu dintr-o clasă terminală și făceam comparația dintre anii studenției mele și ce înseamnă studenția în ziua de azi. Imediat mi-am dat seama că tânărul nici nu știa ce însemna odată să ajungi student, ce sacrificii făceai, dacă era cazul, și cât de ușor sau de greu se intra la facultăți.

In primul rând nu erau atâtea universități ca acum, principalele centre erau București, Iași și Cluj, se mai găsea facultate pe la Galați (textile, chimie alimentară), Ploiești (petrol și gaze), Tg. Mureș și Craiova (medicină și farmacie) și cam atât.... Poate să mai fi fost niște politehnici, ceva de genul. De intrat, era greu, la facultățile non-tehnice rareori se intra din prima încercare. Nu exista dosar, media anilor de liceu n-avea nici o importanță, peste tot regula era aceeași: examenul de admitere, și, în ordinea mediilor, intrau atâția câte locuri erau disponibile. Și erau disponibile exact atâtea locuri câte posturi se eliberau prin pensionare în anul în care seria respectivă termina facultatea, pentru că după aceea primeai post de la stat și erai obligat să faci acolo stagiatura de 3 ani.

De exemplu, la geografie erau câte 25 de locuri în fiecare din cele 3 centre principale, nu exista în altă parte facultate de geografie. Deci an de an cca 75-80 de profesori de geografie își primeau posturile. Diferența provenea din faptul că mai rămânea repetent câte un student (rareori, sau amâna medical anul dacă avea o problemă gravă de sănătate) ori se mai transferau de la fără frecvență (tot 25 de locuri anual, dar numai la București) la zi, în cazul în care aveau în anul I medie peste 9,00 și doreau să vină la zi. Dar de multe ori nu veneau, pentru că cei de la ff aveau serviciu, și nu era voie să ai serviciu și să fii la facultate la zi. De fapt, nu aveai cum să te prezinți la cursuri, dacă ziua erai la lucru...

Așadar, se intra greu. De bază erau manualele de liceu, pe care trebuia să le știi "ca pe apă", iar dacă făceai pregătire cu vreun universitar, puteai avea șansa să intri la facultate din prima. Dar nu era neapărat așa... am făcut pregătire cu un asistent, și tot n-am intrat în anul acela  😆  din cauză că fiind locuri puține, mediile erau foarte mari, puteai să pici lejer cu o medie de peste 8. Nu existau locuri cu taxă și fără taxă, toate erau fără, pe vremea aceea nu se plăteau taxe în învățământ. Cel puțin, la zi. La examenul de admitere erau, cam la toate facultățile, 3 materii. Pe 15 iulie începeau examenele și durau 3 zile, cu câte o zi pauză. Pe 15, pe 17 și pe 19 erau zilele de examen. Înscrierea avea loc mai devreme cu cca 2 săptămâni, imediat după bacalaureat și nu te puteai înscrie la mai multe facultăți, pt că toate aveau examenele în același timp. Dosarul de înscriere cuprindea diploma de bac (sau adeverință, dacă diploma nu era gata - dar eu parcă aș zice că diplomele se dădeau elevilor imediat după sesiunea bacalaureatului, în zilele următoare), copie legalizată după buletin și certificatul de naștere, adeverințe de salariu de la părinti (dacă intrai cu medie mare, luai bursă, dar bursa era și în funcție de salariul părinților), cerere de înscriere la examen, 2 poze tip buletin și 50 de coli albe. Colile erau pt secretariat, probabil că de pe atunci în școli și facultăți era asigurată puțină hârtie de scris, sau deloc :))  Pozele erau pentru legitimația de concurs. Se făceau 2 legitimații, așa, ceva mai mici decât o carte de identitate de azi, dintr-un carton subțire, mai curând o hârtie groasă decât un carton. Era acolo numele, facultatea, sesiunea și poza ta. O legitimație ți se înmâna ție, alta era lipită pe banca unde trebuia să te așezi la toate cele trei examene, în sală.

La examene aveam doar câte 2-3 subiecte, cel puțin asa era la facultatea unde am dat eu - geografie -- o limbă străină. La geografie, subiectele erau unul de sinteză și unul de analiză. Adică, de exemplu, la geografia economică a lumii, ni se cerea analiza economică a unei regiuni mari, sau a unei țări, și la al doilea subiect era o industrie sau o ramură agricolă, de scris totul, la modul general, cu producțiile mondiale, zonele de exploatare/cultură, etc. La geografia României aveam o regiune sau o subdiviziune de relief de analizat din toate punctele de vedere (limite, vecini, poziție, relief, geologie-stratigrafie, ape, climă, soluri, resurse de subsol, floră-faună, grad de populare, spor natural, industrii-agricultură, localități, rețea de transporturi, turism) și o ramură industrială sau agricolă de scris totul despre ea. La engleză aveam 3 subiecte: o analiză literară de roman/piesă de teatru/poezie sau personaj din operele studiate (manualele de a 11-a si a 12-a de atunci aveau câte o operă literară a unui scriitor important la fiecare capitol), un exercițiu de gramatică cu câteva propoziții, dar cu chestiuni dificile (if-uri, concordanță, subjonctiv...) și un text, de obicei literar, de tradus în engleză, cam de 7-8 rânduri scrise de mână pe foaia A4. De multe ori cel mai greu subiect era acel text. Nu aveam limită de cuvinte la primul subiect, nu știam baremul și nici nu ni se spunea nimic referitor la barem. La analiza literară, era bine dacă scriai cât mai mult... Iar subiectele de examen se scriau pe tablă... 😃

Eram păziți de doi profesori și nu aveam voie nici să zâmbim sau să avem o sticlă cu apă, că erau niște călduri insuportabile vara. Oricum, sticle de plastic nu existau, așa că nu venea nimeni cu sticloiu' din sticlă dupa el 😅 Nu îmi pot imagina cum de unii copiau (așa era folclorul vremii, ca se mai si copia), era aproape imposibil sa faci asta fara sa fii vazut. Si daca erai vazut, te dadeau afara din examen fara nici un drept de apel. Cat despre faptul ca unii intrau pe pile, tind sa cred ca era adevarat, intr-o anumita masura. Cu un an inainte de a intra, stateam in aceeasi banca la examen cu o colega care zilnic spunea cam ce subiecte credea ea ca se vor da in ziua urmatoare. Si erau exact acelea 😎😏 imi pare rau si in ziua de azi ca n-am ascultat-o dupa prima teza la care am vazut ca stia subiectele. As fi luat in acel an, nu in urmatorul. Dar m-am temut ca minte si imi repetam in ziua libera toata materia de la examenul de a doua zi, desi eficienta acelor recapitulari era zero. Frica aia inexplicabila - si acum ma intreb de ce ma temeam asa, la urma urmei? - ma acapara implacabil ca o maree de neoprit....

Dupa acea incercare, vazand ca unii invata pe rupte si altii stiu dinainte subiectele, am fost deprimata, foarte deprimata, pentru ca dadusera ai mei doua salarii medii pe meditatiile cu universitarul cu care mi-am petrecut cca 5 ore zilnic, vreo luna de zile in apartamentul de moda veche din strada Beldiman.... O a doua sesiune, de toamna, nu exista, aceea era organizata la facultatile pentru ingineri, unde ramaneau locuri, nu la noi. Am plans cateva zile in sir, eram de neoprit - atunci am invatat de la viata ca indiferent cat de bine esti pregatita pentru ceva, examen de scoala sau de viata, e bine sa te gandesti la toate posibilitatile, sa iei in calcul si esecul. Nu reusisem, credeam ca nu pot rata de data asta, si... am muscat pamantul, tocmai pentru ca fusesem prea sigura de mine. De amaraciune, n-am mai invatat nimic un an de zile. Doar la engleza mai exersam ceva gramatica, fiind constienta ca daca intrerup, o sa uit. Geografia ajunsesem sa n-o mai pot suferi, bagam cartile sub pat cand le vedeam.... Venise deja vara lui 1985. Am scos cartile de sub pat si am trecut prin ele, asa, ca de aducere aminte. Spasita, am plecat la Bucuresti cu maica-mea (n-o sa uit, am stat la hotelul Muntenia, care azi din pacate e o ruina...). Ma astepta 3 ore in fiecare zi in fata universitatii, dupa ce se ducea la bisericuta din spate sa se roage sa am succes. Voia sa-mi spuna ceea ce aflase de la alti parinti care asteptau afara, ca erau 24 pe un loc (concurenta, 24 pe un loc, adica in anul acela pe 25 de locuri concurau 600 de candidati...). I-am spus sa taca, sa-mi spuna noutatile dupa ce dau ultimul examen. Si si-a tinut gura pana-n ultima zi, iar cand mi-a spus cu câți "m-am bătut", am râs descumpanita, desi parca ceva, asa, o intuitie imi spunea ca va fi bine ... Apoi, in vara aceea, am primit vestea cea mare: intrasem, a saptea pe lista, cu media 8.52, la Universitatea Bucuresti, acolo unde visasem.

Dar stiti ce? Nu eu eram cea mai fericita din casa, ci taica-meu... 😆 parca zbura de fericire ca si fata lui e de-acum studenta...

~~  va urma  ~~
 


Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...