marți, 28 noiembrie 2017

A se vedea de la o posta



Am vazut mai inainte o postare pe facebook unde un copilandru - banuiesc - scria ca se vede de la posta, nu stiu ce... N-a zis de la O posta, ci de la posta, el crezand ca expresia are legatura cu cladirea postei.

Cu toate ca nu-mi aduc aminte sa fi stiut vreodata de unde vine expresia, m-am gandit ca are legatura cu postalionul altor secole. Apoi am cautat pe net si am gasit ca acum 200 de ani, adica pe la 1800, pe cand ceea ce azi numim serviciu postal se facea cu o trasura trasa de cai. Iar din loc in loc, caii trebuiau schimbati, adapati, hraniti. Locurile respective erau niste hanuri, dar si niste puncte doar, de "improspatare" a "combustibilului", a cailor, adica. Acele hanuri erau numite, pe atunci, chiar hanuri de posta.

Acele locuri sau hanuri de posta se numeau poste si erau situate la cca 20 de km unul de celalalt. De atunci s-a pastrat expresia a se vedea de la o posta, adica de la mare distanta.



Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



sâmbătă, 28 octombrie 2017

Voi va uitati la televizor?




Intreb si eu. Ca si pe mine m-a intrebat un sondaj ipsosIsay. Eu nu prea ma uit, doar la serialele despre care scriu pe blogul pulbere-de-stele. Altfel, sunt dependenta de internet si consider televiziunea, ca fenomen, sau cum vreti voi, un mare instrument de manipulare. Cel putin, asa gandesc acum, de vreo cativa ani, adica asa, de cand am mai imbatranit, si sper eu, m-am mai inteleptit un pic. Sau oi fi dat in mintea copiilor, dar la desene nu ma uit.

Televiziunile prezinta stirile deformat, din anumite puncte de vedere, exagerand anumite lucruri si omitand altele, in functie de orientarea fiecarui mogul care le conduce. N-am zis ce fel de orientare, ca nu mi-e clar. Politica, sereistica, servicistica, daca pot spune asa, pro-america sau pro-rusia... totul e confuz acolo, de aceea, nu ma pronunt.

La emisiunile de divertisment nu ma uit, ca nu ma atrag. Ipsos asta, ma intreba daca televiziunile sunt pt un public educat. nu, niciuna. Daca ar fi, ar da teatru mult, opera, balet, chestii de arta, cultura, arhitectura, filme cu adevarat bune - nu, de zeci de ani nu se mai fac filme bune, ci doar comerciale -, recomandari de carti valoroase, nu de fituici scrise de pustani cu hormoni multi in cap si cu limbaj licentios in vocabular.

Si dupa ce a vazut Ipsos ăsta, că n-are cu cine discuta despre tv, mi-a zis ca sondajul s-a inchis si raspunsurile mele sunt irelevante. Ca sa vezi! Sondajul era pt cei care se simt in ceata daca nu dau drumul la tembelizor, cum bine zicea dirigul meu din liceu. Eu ma simt in ceata, ca-n poza aia dintr-o catedrala din Copenhaga, exact daca ma uit la televiziuni, si ma limpezesc cand le ignor.....



Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



miercuri, 20 septembrie 2017

De ce nu sunt de acord cu competentele de bac date in februarie



In primul rand e ceva ilogic. Competentele fac parte integranta din examenul de bacalaureat. Daca tu, elev in clasa a 12-a, n-ai terminat liceul si nu esti absolvent (poate ramai corigent pe la vreo materie, poti sa stii?), cum poti sa dai bac-ul in februarie???

In al doilea rand sunt minim doua saptamani in care cei de-a 12-a nu invata, ca au examene. Se adauga 2 saptamani la sfarsitul lunii mai, doua saptamani de carte, in planificarea de la a 12-a, ca nu am auzit asa ceva? Deci, de fapt, cei de-a 12-a au mai putin cu 2 saptamani de carte, si nu 32+sc.altfel, cum se poate crede.

In al treilea rand, se dau peste cap si orele celorlalte clase, ca daca profii de romana, de info si de lb straine sunt in examene, cine le face lor orele la restul claselor din incadrare?

In al patrulea rand e inca o gaura in cascavalul care a inceput sa devina semestrul al doilea. El incepe in februarie si continua asa: febr - competente, deci programul de scoala e varza. Martie - simulari, programul de scoala e din nou, varza. Aprilie - vacanta, Mai - niste libere si la inceput si la sfarsit. Deci, iar o varza totul. Si in iunie se incheie anul scolar.

Eu mi-am invatat lectia din anul scolar trecut, care a fost la fel de intens fragmentat: ma asigur de cel putin o nota, la toate clasele, inca de la sf. semestrului 1. Pt ca in al doilea n-o sa am vreme de doua note la clase. Ca sa nu mai zic ca ar trebui sa fie 3 note, nu doar doua. Ca asa e regula, nr. de ore de la clasa pe saptamana +1.

Ca parinti de elevi in clase terminale de liceu, cum vi se par aceste competente date in februarie? Eu m-am referit din punctul de vedere al unui profesor.

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



duminică, 10 septembrie 2017

Recenzie la o carte. Dar la un sampon?



Azi am citit undeva pe un blog despre o recenzie la un șampon, gel de dus, sau ceva de genul. Am rămas putin mirata. Am inteles ca fata traducea cuvantul review - care chiar si asa, nu sunt sigura ca poate fi folosit in acest context, dar nu bag mana in foc - dar oare nu i-a sunat ca mama naibii recenzie la un șampon?

M-am gandit ca nu stiu eu bine ce si cum, si am cautat pe cateva site-uri de profil: dex, wikipedia, dexul de pe edu.ro. Asadar, recenzia este o prezentare succintă a unei opere literare sau științifice, cu comentarii și aprecieri critice. Recenzia se face, prin urmare, unei carti, nu unui sampon sau unui film, desi in acest caz as zice ca nu e tocmai nepotrivit termenul, dar in critica de film, adevarat, nu se spune recenzie. Totusi dexonline.ro da si explicatii in care termenul recenzie s-ar folosi pentru prezentarea unui spectacol, ori a unei opere de arta, o sculptura, de exemplu.

Dar nu o recenzie la sampon!!

surse: dexonline.ro/definitie/recenzie, ro.wikipedia.org/wiki/Recenzie, edu.ro/definitie/recenzie

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



marți, 5 septembrie 2017

Draperiile, o solutie de protectie personala



Draperiile, o solutie de protectie personalaDe ceva timp am învăţat multe despre ce înseamnă să locuieşti la parter. Nu că n-aş fi ştiut, că la parter am locuit dintotdeauna, dar cu anumite lucruri nu m-am confruntat până acum.

Prima dată am văzut o căciulă şi un cap la geamul meu. Era miez de noapte şi eu stăteam pe net. M-am apropiat de geam, dar vizitatorul nocturn dispăruse şi am crezut că poate era o creangă de vişin mişcată de vânt. A doua zi dimineaţă, am găsit scara pisicilor mutată sub geamul meu. Vizitatorul nocturn a mai fost de câteva ori, să vadă ce mai fac. Şi din nou găseam scara pisicilor sub geam, că altfel nu avea cum să ajungă să vadă înăuntru.

Vara asta, când mi-am mutat sediul "de lucru" în sufragerie, la o bucată de noapte cineva mi-a bătut în geam şi a cerut nişte apă. Nu era singur, o altă siluetă masculină aştepta pe trotuar. M-am agitat, am ţipat că sun poliţia şi indivizii au plecat. Şi azi mă întreb de ce n-au cerut apă la restaurantul din colţ, unde era o nuntă?

Am început să mă sfătuiesc cu prietenele şi vecinele cum să fac. Obloanele sunt bune, dar nu-mi plac, la fel şi gratiile, care nu doar că m-ar împiedica să spăl geamurile pe-afară, ci ar avea şi aerul acela de închisoare. Jaluzele nu le-am suferit niciodată, iar o prietenă mi-a spus să-mi pun draperii groase, late, să acopere bine geamul în lateral. În acest fel nepoftiţii nocturni nu reuşesc să vadă ce este în casă, şi eu dorm foarte bine, că nu am somn dacă pătrunde vreun fir de lumină în dormitor.

Draperiile, o solutie de protectie personala

La mine în cameră am draperii închise la culoare, însă acum caut ceva potrivit şi pentru sufragerie şi bucătărie. Mă inspir de pe site-ul curtainshomesale.com pentru design şi aranjament, apoi o să mă hotărăsc ce să iau.

Apropo, ştiaţi că englezii spun draperiilor room darkening curtains? Eu până acum credeam că doar curtains ori drapes este suficient ca să se înțeleagă la ce mă refer :)



Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie să afle și prietenii tăi!



duminică, 3 septembrie 2017

Cu Apetrans din Roman la Arad



Cu Apetrans din Roman la AradDe doi ani căutam diverse variante convenabile de transport să ajung la fratele meu, la Mako, în Ungaria. Mako se află la 73 de km de Arad. Şi când am vrut să merg acolo prima dată, în 2015, m-am gândit că Eurolines sau Atlassib ar fi bune, doar că ei nu iau persoane care călătoresc atât de aproape de graniţă, pentru că nu pot să oprească pe autostradă. Imediat am aflat că la Mako la autogară nu vin maşini de România, aşa cum se întâmpla mai demult. Şi, cu toate că am căutat fel de fel de variante de transport, atunci singura cale a fost să merg cu o persoană particulară căreia să-i plătesc masa şi cazarea la o pensiune din Mako pe durata cât am stat eu acolo. Ceea ce a fost foarte mult, pentru că mi-a cerut vreo 700 de lei doar pt benzină.

Însă acum am găsit chiar două variante, mult mai ieftine şi mai sigure, ca să zic aşa, pe relaţia Moldova (noastră) - Arad. Şi mai jos o să trec în revistă şi ce am considerat că nu merită luat în seamă, şi ceea ce am găsit drept cele mai bune opţiuni de transport din nordul sau estul ţării până în vest, pe şosea.

Variante de transport pe relaţia Nord(-est) - Vest. Avantaje şi dezavantaje:

- trenul - există şi azi, ca şi acum zeci de ani în urmă, acceleratul Iaşi-Timişoara şi retur. Vara are întârzieri mari şi nu poţi şti dacă ai legături bune. În plus, e sensibil mai scump decât transportul cu autobuzul sau cu autocarul. Avantajul este că te poţi plimba prin vagon, ai toaletă la îndemână, ai loc pentru întins picioarele şi, în staţii mai importante, poţi fuma pe peron, dacă eşti fumător.

- particularii - de evitat, asta în cazul în care te temi de vitezomani şi de a merge la drum întins cu oameni pe care nu-i cunoşti, la volan. Dacă este cineva cunoscut, sigur că e o variantă de luat în calcul, sau dacă îţi place adrenalina (din auzite ştiu că aceşti şoferi rulează la viteze mari şi ajung în Italia, de exemplu, în mai puţin de 24 de ore. Eu n-aş risca.). Dar dacă e vorba despre particulari care merg în Italia, Germania sau Anglia, vor prefera persoane plătitoare până la capăt de drum, nu până la jumătate. Aici depinde pe cine găsiţi. Bla-bla car e un site foarte bun, dacă luaţi în calcul această variantă de transport.

- firmele de transport persoane care merg în afară. Sunt sigure şi te duc la destinaţie, dacă este posibil. Dacă mergi doar în ţară, sau treci graniţa, dar destinaţia ta este una apropiată de ţară, nu te vor lua.

Ce variante am ales eu:
- prima a fost aceea cu Erick trans, companie de transport care are pe ruta Galaţi - Braşov - Arad trei curse zilnice, dimineata, la prânz și seara. Însă vara e atât de aglomerat încât cu două săptămâni înainte de plecarea mea, nu mai erau locuri. Rezervarea online nu funcţionează - au o aplicaţie, dar nu am fost sunată de nimeni să mi se confirme/infirme rezervarea. Tot eu i-am sunat pe ei, ca să aflu că nu sunt locuri, la cursa de seară, pe care o preferam, pt că altfel nu aveam cum să ajung la Braşov.

- a doua variantă a fost cu compania Apetrans, din Botoşani. Au curse zilnice Botoşani - Roman - Bacău - Braşov - Sibiu - Deva - Arad - Timişoara şi retur. Eu am plecat cu ei din Roman, am făcut rezervare online şi am plătit biletele dus-întors tot online (pe ruta Roman-Arad m-a costat 110 lei pe sens) prin bileteria.ro, apoi, în cca jumătate de oră am fost sunată de către o operatoare ca să mi se spună numărul locurilor. Pe email am primit voucherele de călătorie, iar când am urcat în autocar mi s-au dat ambele bilete, pregătite dinainte, cu numele meu pe ele şi cu numărul locului. Compania are autocare foarte bune, cu aer condiţionat, scaune rabatabile, internet wi-fi, 2 şoferi.

- de la Arad la Mako şi retur am apelat la serviciile de transport persoane ale agenţiei Simplicity din Timişoara, care m-au preluat şi m-au dus la adresa exactă indicată de mine. Cu această ocazie am văzut că multe persoane care merg în vacanţă, din zona Banatului şi Aradului, iau avionul de la Budapesta, nu din aeroporturile locale. Am plătit 100 de lei pe sens.

În total, călătoria m-a costat 220+23+200 = 453 lei, adică cca 100 de euro, dus/întors, de la Piatra Neamţ la Mako. Plus 20 de lei taxiul de acasă la autogară şi înapoi. Deci mi-au rămas în buzunar peste 200 de lei (calculând că în 2015 doar drumul m-a costat 700 de lei, dar şoferul de atunci mi-a cerut şi vreo 80 de lei pt vignetă de Ungaria când a fost să trecem graniţa.)

Dacă voi ştiţi şi alte variante de a ajunge din zona de nord-est a ţării în vest, fără pauze foarte lungi, sau înnoptări pe drum, vă invit să le menţionaţi în comentarii.

Drumuri bune şi fără incidente!


Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie să afle și prietenii tăi!



marți, 15 august 2017

Accentele limbii engleze. Funny stuff



Accentul scoţian

E cel mai dificil, presupunând mari sacrificii din partea vorbitorului. Tehnic, este nevoie de un cui foarte ascuţit, bătut în limbă astfel încât vârful să iasă pe partea cealaltă. În momentul în care încercarea de o pronunţa un cuvânt presupune atingerea cerului gurii sau a gingiei, cuiul va provoca durere, iar vorbitorul se va opri subit în mijlocul cuvântului şi va scoate un icnet, un oftat sau va spune fuck! Urmat, desigur, de un alt icnet sau oftat. Astfel, circa 75% din cuvinte vor fi pronunţate în cel mai bun caz până la jumătate şi în absolut toate cazurile ultima silabă se pronunţă ouch, aigh, ough sau fuck. Pentru dezinfecţia rănilor se foloseşte, de preferinţă, single malt.

Accentul Texan

Faptul că texana seamănă foarte mult cu lătratul unui dulău este unanim recunoscut, cu toate că, până în prezent, nu s-a putut stabili cu precizie rasa dulăului.
Deşi mai multe asociaţii cainologice îşi dispută vehement întâietatea, se pare, totuşi, că texana provine din lătratul unui Shnautzer uriaş căruia îi lipseau ambii canini de jos si era discret atins de Alzheimer. Lingviştii susţin că abilitaţile de comunicare ale câinelui cu cireada erau remarcabile, vacile intrând docile în ţarc încă de la primele mârâituri, ceea ce i-a determinat pe cow-boy să preia elemente lexicale din vocabularul dulăului.

Cei mai aprigi opozanţi ai acestei teorii sunt nişte motociclişti din Houston, care susţin că limba Texană s-a născut din încercările unui tovarăş de-al lor de a comunica cu Harley Davidson-ul, care i s-a defectat la intrarea în Nevada.

Accentul de Alabama

Pare greu de crezut că ceea ce vorbesc locuitorii statului Alabama, cunoscuţi sub numele generic de bamas, are la baza cuvinte din vocabularul limbii engleze. Organizaţia Mondială a Stomatologilor a demonstrat recent că un accent bama acceptabil se poate obţine dacă încercaţi să pronunţati orice cuvânt englezesc plimbând fără grabă vârful limbii pe cerul gurii de la al doilea molar de sus, dreapta, până la primul molar de jos, stânga şi înapoi. Pentru rezultate mai bune, este recomandabil să vă lipsească cel puţin doi dinţi din faţă şi să menţineţi tot timpul în gură un pumn de tutun, o scobitoare şi două-trei capace de bere.Şi nu, nu încercaţi asta acasă, în faţa oglinzii, decât dacă aveţi la îndemână un ştergător de parbriz!

Accentul Sud-African

Dacă Texana se confundă cu lătratul unui dulău, engleza vorbită în Cape Town seamănă cu lătratul unei hiene, care, după cum se ştie, este un fel de câine mai mare, care se crede cal şi încearcă să necheze. Inflexiunile cabaline din accentul sud-african nu sunt rezultatul influenţelor dialectului local Zulu, aşa cum aţi putea crede, ci ale limbii olandeze, vorbită de primii colonişti ai regiunii. Este evident până şi pentru persoanele cu disabilitaţi de auz că limba olandeză, mai curand o boala de gat avansata, nu este ceva care trebuie amestecat cu zulu, dar inevitabilul s-a produs, rezultatul fiind limba numită Afrikaans. Sunt sigur că Dumnezeu s-a distrat copios în ziua aia, iar faptul că inventatorii vuvuzelei sunt vorbitori de engleză cu accent Afrikaans pare o consecinţă firească.

Engleza Italiană

Cunoscută şi sub numele de Maccheronic sau Spaghetti English, engleza vorbită de italieni presupune o condiţie fizică excelentă, întrucât, la fiecare trei cuvinte, trebuie efectuate câteva flotări în aer. Nu poate fi vorbită de către persoanele cu disabilitaţi fizice şi nici de către cei care au mâna în gips sau suferă de febră musculară.

Vorbitorul perfect de maccheronic este capabil nu doar să prelungească vocalele, ci şi să adauge câte o vocală după fiecare cuvânt. Scopul final este ca nici un cuvânt să nu se termine în consoană: “Darlinga, pleasa clooose da doooora anda sita downa on the flooora”.

Engleza germană

Este opusul englezei spaghetti, în sensul că vocalele trebuie ignorate, iar consoanele pronunţate cu voluptate. Cum se poate pronunţa voluptuos o consoană? Folosiţi limba ca pe un fel de ciocan. Ştiu, doare, dar cu timpul o să vă obişnuiţi (pont: stingeţi cu multă bere bătăturile apărute pe gingii!). Cea mai violentă lovitură de limbă trebuie dată în momentul pronunţării grupului TH, care se va rosti ca un T foarte dur (veţi şti că aţi pronunţat corect atunci când veţi constata o mica sângerare, la baza incisivilor superiori). Teoretic, engleza teutonă ar semăna destul de mult cu engleza, dacă nemţii nu ar pronunţa pe W ca pe V şi pe V ca pe F. “Ve ar’ valking on ttisss strrre’ttt, aft’rrr a long traf’l by train” Engleza poloneză Polonezii pronunţă W-ul la fel ca nemţii, un fel de jjjjj continuu se aude pe fundal şi fiecare al treilea cuvânt este “kurwa”. “Tis kurwa beer is kurwa good for notting, kurwa! I vant a kurwa vodka, please!”

Engleza filipineză

Filipinezii nu pot pronunţa sunetul F, pe care îl rostesc P. Din acest motiv, engleza vorbită de filipinezi nu poate fi luată în serios, aşa cum nu poţi lua în serios un ins de 1,5 m care spune “Pack you!” în loc de “Fuck you!”. Preferata mea e “Pipth Avenue”

Engleza de India

Fixaţi-vă colţurile gurii de lobii urechilor, folosind nişte cleşti de rufe puternici, astfel încât să imobilizaţi buzele într-un fel de zâmbet larg. Acum, încercaţi să vorbiţi engleză pronunţând cuvintele după următorul algoritm: un cuvânt la 3 secunde, un cuvânt la 2 secunde, trei cuvinte pe secundă, 5 cuvinte pe secundă, 14 cuvinte pe secundă, un stop brusc, apoi un cuvânt la 5 secunde. După care, repetaţi. Rezultatul e ceva de genul:
“Good mooo rningSir! Howareyoutoday? I hooope everythingiiiis finewithyouandyour faaamily, Sir.”

Engleza românească

Cheia de boltă a acestui inconfundabil dialect este grupul THE, pe care majoritatea românilor îl pronunţă . Dacă vrei să afli din ce regiune a ţării provine un român, după engleza vorbită, îl provoci să numere până la trei.

Răspunsurile variază de la “uan, ciu, srii”, până la “oan, tu, trii” în funcţie de poziţia pe harta patriei a localităţii natale. Un alt obicei românesc este ca fiecare propoziţie să fie precedată şi urmată de o pauză lungă, marcată de sunetul ăăă.
 “ăăă . you go straight on zis street and after zat traffic light . ăăă . you go to ză right for about . ăăăă . sărty meters and zen you go to ză left and you will see . ăăă . ză building zat you are looking for. May be ză office is not open today, but zey have ză orar . ăăă . ză program on ză door.”

preluată de pe Facebook. 

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



vineri, 11 august 2017

10 lucruri pe care nu le-am mai facut



O leapșă preluata de la Rodica Mihaela, care si ea a preluat-o de la Cristina, care si ea a preluat-o de la Anto. Iar Anto cred ca o stie de mai demult, ca acum vreo cativa ani as zice ca am mai vazut-o pe bloguri desi sub o alta forma si cu mai multe puncte.

Deci, așadar și prin urmare, vorba de duh și de zâmbet a unui fost profesor de la facultate, care, așa cum îi stă bine unui geograf de marcă, a murit recent, pe la Marea Moartă, să mă gândesc la 10 lucruri pe care nu le-am mai făcut până acum, dar zic să fie lucruri pe care alții le fac în mod obișnuit, nu ceva de genul că eu n-am fost pe Lună.

1. Nu mi-am făcut manichiura, nici la salon și nici altfel.

Am niște unghii, vaiiiiii, mama lor, mi se exfoliază de când le știu, sunt fragile, cresc sub formă de evantai, și le dau eu lor o manichiură de nu se văd. La cratiță cu ele! Pedichiură, coafură, machiaj, da, dar manichiura.... într-o altă viață.

2. Nu m-am măritat.

Are dreptate Mihaela cu acest punct. Toate femeile se mărită; ei, dar nu chiar toate. Cine a dat de gustul singurătății, și ca să fiu sinceră, de al libertății de a face orice, oricând, fără constrângeri, știe ce știe ;) Nu că n-am încercat, dimpotrivă, mi-am și dorit când eram mai tânără, însă fac parte din categoria aia de oameni etichetați drept dificili. Nu-mi place să împart spațiul cu altcineva, să fac de mâncare pt altul, să fac menaj pt altul, să cedez în favoarea gusturilor și dorințelor 'mnealui. Am făcut-o, și am avut sentimentul acela frustrant că se profită de mine. Așa că, mai bine lipsă.

3. N-am făcut copii.

Știu de ce, dar azi n-am chef să mă cert cu Dumnezeu, că fac zacuști și-mi trebuie calm.

4. N-am reușit să slăbesc și să rămân așa.

Dacă voi ați găsit metoda, lăsați-o într-un comment.

5. Nu am avut niciodată o casă.

A mea, vreau sa zic, că locuiesc în apartamentul părinților. Am avut niste tentative sa-mi iau, ba garsoniera, ba apartament cu doua camere, dar ori nu aveam bani de avans, ori era locuinta respectiva devastata si necesita investitii prea mari pentru reparatii, ori, ultima oara, banca nu-mi acorda creditul - așa de mare era salariul de profesor. Până la urmă am renunțat.

6. N-am cântat niciodată sub duș.

Și-mi pare rău, cred că așa aș face rost de un apartament bun, că ăia de deasupra s-ar muta în secunda doi.

7. N-am tăiat niciodată o găină.

Am stat la casă până la 17 ani când ne-a demolat Ceaușescu, și aveam orătănii. Nu puteam nici să mă uit când taică-meu hăcuia gâtul vreunei găini, darămite să fac eu treaba asta. În schimb mă duceam la butucul pt găinile care-și găseau acolo sfârșitul, și plângeam după ele, că eu le consideram ca pe niște animale de casă. Eu vorbeam cu ele, le mângâiam și vara le udam pe pene, crezând că le este cald, până mă hușuia taică-meu de la poiată. Probabil din acest motiv nici acum nu-mi place gustul de găină de țară și îl prefer pe cel de avicola.

8. N-am crescut câine în casă.

Doar pisici. Câini am avut când eram copil, dar afară, la cușcă. Iar când au început demolările, au început să pună otravă pentru câinii care rămâneau în zonă fără stăpân. Așa mi-a murit o cățea pripășită în curte la noi și până ne-a venit rândul la demolat, n-am mai luat câine, și nici după aceea.

9. N-am putut să învăț limba rusă.

Nici alfabetul nu am reușit să-l învăț. Terminasem facultatea, era prin 1990 și eu corespondam de vreo câțiva ani buni cu un tip din Leningrad. În engleză. A insistat să ne cunoaștem, că el vrea să mă cunoască mai bine, că hâr, că mâr. Am pus botu', deh! tinerețe fără minte, și voiam să învăț câte ceva pe limba lui, iar ai mei mă și vedeau măritată cu blondu' iar eu urlam de mama focului că nu voiam să devin rusoaică. Mă rog, sovietică, pe vremea aia. Ca să vină în țară, trebuia făcută invitație, chemare, cum se zicea. M-am dus eu la poliție, după ce i-am cerut datele lui Leo(nid), și i-am trimis actele de chemare, valabile 6 luni. Adică în acel interval el putea să intre în țară. Le-a primit chipurile târziu (scrisorile ajungeau în 2 săptămâni, dar el a zis că actele alea au ajuns în 2 luni...), și mi-a răspuns că pașaportul lui este la autoritățile locale (și noi, înainte de Revoluție, dacă aveam pașaport nu puteam să-l ținem acasă, era un act care se păstra la securitate, doar când ieșeai din țară, dacă aveai voie - că și aici era o întreagă poveste, nu oricine putea ieși din țară, nici chiar în țările socialiste - atunci ți-l dădeau să-l ai asupra ta.) deci mi-a zis că pașaportul lui nu iese de la nush ce birou decât în câteva luni de zile și că nu știe dacă mai poate veni.

De atunci n-am mai auzit nimic de el, nu mi-a mai scris niciodată. Însă ori de câte ori îmi amintesc minciuna servită drept pretext că nu poate veni la mine, mă întreb oare ce pui de cârtiță kaghebistă oi fi ajutat eu, prostește, să intre legal în Romania??...

10. N-am băut niciodată vodkă.

Nu pot bea băuturi foarte tari, dar nu-i timpul pierdut. :))) poate chiar zilele următoare voi avea ocazia. Deci, hai noroc!


Tu ce n-ai făcut niciodată din lista asta?


Dacă ți-a plăcut leapșa asta, preia-o și tu, și distribuie să afle și prietenii tăi!



marți, 8 august 2017

Predarea unui contract de leasing auto şi modurile în care sunt avantajate părţile din contract



Leasingul este o formă de contract care îi permite unei persoane fizice sau juridice să beneficieze de achiziţionarea unei maşini, asupra căreia va deveni proprietar la sfârşitul derulării contractului. În mod normal durata contractului de leasing este de 60 de luni (5 ani), cumpărătorul având posibilitatea de a achita întreaga sumă rămasă de plată doar cu un singur an înainte de finalizarea contractului. Deşi poate părea un tip de contract de finanţare puţin mai complicat, acesta nu este deloc aşa, mai ales că-i oferă o mulţime de beneficii celui care îl utilizează. Astfel, cumpărătorul decide care este valoarea avansului pe care îl oferă, care este valoarea ratelor plătite lunar şi pe cât se întinde perioada contractului, urmând ca să se bucure de folosinţa automobilului chiar din momentul încheierii actelor.

Predarea unui contract de leasing auto şi modurile în care sunt avantajate părţile din contract
Sursa imagine: Flickr

Ce se întâmplă atunci când are loc predarea unui contract de leasing auto?


În acest tip de contract vor fi implicate trei părţi (cedentul, cesionarul şi firma de finanţare auto), aşadar toate părţile implicate trebuie să fie satisfăcute în dorinţele lor, astfel încât toată lumea să fie fericită. În mod normal, atunci când un client solicită o predare leasing auto, motivele sunt cât se poate de clare, în sensul că acesta nu-şi mai poate permite să continue să plătească maşina achiziţionată. De aceea, în astfel de cazuri soluţia oferită de predarea contractului de leasing auto este cea mai avantajoasă opţiune:

•    Cedentul o să-şi poată recupera o parte din suma achitată pentru autoturism (în cazul în care cesionarul va agrea această idee) şi nu va mai fi ţinut, din punct de vedere juridic, de contractual de leasing faţă de compania de finanţare, obligaţiile sale contractual fiind preluate de către cesionar;

•    Cesionarul va prelua un contract cu rate fixe, dar la o valoare cu mult mai scăzută decât ceea ce este disponibil pe piaţă, ceea ce înseamnă că poate achiziţiona o maşină scumpă şi puternică la un preţ mult mai avantajos decât oferta curentă.

•    Compania de finanţare va avea parte de un plătitor bun şi va mai încasa un procent de 2% din suma rămasă de plătit ca preţ al noii novaţii).

•    Toate părţile implicate au de câştigat din predarea contractului de leasing, iar contractul se va derula în continuare până la momentul finalizării.

Predarea contractului de leasing poate fi o soluţie avantajoasă în condiţiile în care, în momentul de faţă, există o gamă bogată de opţiuni de creditare auto pe piaţa din România. Chiar dacă prin predarea contractului de leasing se pot schimba şi anumite clauze contractuale (precum durata contractului sau valoarea ratelor care se vor plăti), pentru cesionar aceasta va fi o afacere avantajoasă. De asemenea, în funcţie de gradul de uzură al autovehicului, cesionar poate stabili un preţ avantajos pentru acesta sau ar trebui să speculeze astfel de aspecte pentru a-şi impune condiţiile. Un alt aspect la fel de important este bonitatea cesionarului, care trebuie să-i dovedească companiei de finanţare că se află în situaţia de a putea achita maşina în termenii contractuali stabiliţi. Fiind o formă de tip “win-win” pentru toată lumea, predarea contractului de leasing se dovedeşte în majoritatea cazurilor a fi cea mai bună opţiune.

acest articol este un guest post

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



vineri, 4 august 2017

Leapsa verii



Leapsa verii
pe malul Atlanticului, în Portugalia - poză din albumul personal
Leapsa asta am vazut-o la Mihaela si am preluat-o pentru ca mi-a placut. Cine doreste, e liber s-o ia :)

1. Ce îți place cel mai mult vara?

- faptul că este vacanță și că pot dormi cât vreau și când vreau. Că uneori nu dorm deloc toată noaptea și mă uit la filme sau seriale, e partea a doua :D

2. Te bronzezi cu ușurință sau te arzi?

Mă bronzam mai greu, dar nu mă ardeam. Folosesc trecutul pt că nu am voie să fac plajă de vreo 20 și ceva de ani și am respectat indicația asta medicală cu foarte mici excepții. Într-una din aceste excepții eram în Grecia, am stat cu spatele la soare, pe plajă la Paralia Katerini, vreo 3-4 ore, vorbind cu ghida. Totuși am mai intrat și în apă. M-am ars de nu m-am văzut, am consumat toată crema de plajă în 2 zile și am trecut pe iaurt. Grecesc... Nu puteam dormi aproape deloc (cum naiba să dormi pe burtă???) și până prin 2011 când am fost pe Costa Brava la Calella, n-am mai stat la soare. Dar și atunci, tot așa, am stat câteva ore, într-o după amiază târziu, în ultima zi înainte de plecarea spre casă. Ca să nu zic că am fost pe riviera spaniolă și n-am făcut plajă deloc.

(Știu, unii consideră că mă dau mare că merg în țări străine. Treaba lor ce cred. Eu ultimul concediu în România l-am făcut în 2004, la Saturn, și atât de prost a fost totul, că mi-am jurat să nu mai las niciodată banii hotelierilor români, plini de fițe, nesimțire și mârlănie, goana după bani fără acoperire în servicii fiind bonus. Și mă țin de cuvânt. )

3. Băutura pe care o preferi.

- apa. Dacă e să fiu la o petrecere festivă, lichior, vin alb dulce, șampanie.

4. Mâncarea pe care o preferi.

- carnea de pui, salatele, unele prăjituri (dar nu fac, ca să nu fiu nevoită să le mănânc), ciocolata. Ca bucătărie, prefer pe cea italiană, dar din cauza maică-mii, căreia trebuie să-i gătesc ce vrea ea, nu știu dacă apuc să mănânc paste o dată, de două ori pe an, când ies pe la vreun restaurant. Anul ăsta încă n-am pus gura pe vreo mâncare italiană.

5. Piesa vestimentară care îți place cel mai mult.

- pantalonii. Nu că mi-ar plăcea, dar sunt atât de comozi încât de peste 10 ani nu mai port rochie sau fustă.

6. Oja preferată.

- rareori îmi atac unghiile cu ojă (are o mulțime de substanțe agresive, oja asta...), însă îmi place sideful, dar pentru că nu mai arată ca acela din adolescența mea, adică foarte bun și asemănător cu sideful de scoică, dau cu ojă de tip pastă, dar să fie lucioasă și mai ales roz, bej, camel, culori deschise, clasice.

7. Produsul cosmetic preferat.

- nu mă mai machiez de mulți ani și nici nu folosesc creme sau alte produse opționale în mod constant - asta n-o făceam nici înainte. Și să știți că se simte la buzunar :) oricum, rujul. Gelul de duș, săpunul, pasta de dinți, apa de gură și șamponul sunt cosmetice obligatorii.

8. Ce parfum folosești?

- Aqua di Gio de la Armani și Au the blanc de la Bvlgari.

9. Munte sau mare?

- mare, normal. La munte m-am născut, sunt arhisătulă de el.

10. Activitatea preferată.

- leneveala? :) nu, că aia e inactivitate... să mă dau pe net.

11. Vacanță activă sau leneveală?

- leneveală, of course!

12. O amintire amuzantă.

- eram studentă (prin 1987-88) și mergeam cu colegele la ziua uneia dintre noi, la Brașov (din București). Ca să ajungem în timp util - că pe atunci aveam cursuri și sâmbăta - ne-am hotărât să luăm internaționalul care avea la coadă vreo 2-3 vagoane pentru intern. Bineînțeles, voiam să mergem cu nașul. Dar nașul n-a vrut să ne ia banii, deși nici amendă nu ne-a dat și ne-a dat jos din tren la Ploiești pe motiv că o să fie supra-control. Fetele s-au panicat, și eu cu ele, și am zis "hai în ultimul vagon", că era plin de navetiști sau așa ceva. Oricum, era foarte aglomerat și abia ne-am făcut loc să intrăm și să stăm înghesuite pe culoar, printre alți călători. Eram ca sardelele și din acest motiv, conductorul n-a mai avut cum să vină să verifice biletele. Când am coborât la Brașov, conductorul ne-a văzut și efectiv s-a frecat la ochi, că nu-i venea să creadă că ne urcasem înapoi în tren... dacă n-a vrut cu bani, am mers gratis.... :D


Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie să afle și prietenii tăi!



duminică, 30 iulie 2017

Ajutor! S.O.S Lenes la orizont!



Ajutor! S.O.S Lenes la orizont!Ştii zicala aia veche, "s-a întâlnit hoţul cu prostul?". Unii încă încearcă să o aplice, căci este plină lumea de reţete de succes şi nimeni nu mai are răbdare pentru nimic. Toţi văd în media şi pe internet succesul şi îl vor acum. Nu au răbdare să înveţe un domeniu, nu ştiu să facă mai nimic dar vor rezultate şi le vor astăzi.

Cei extrem de leneşi, încearcă să profite de bunăvoinţa celorlalţi, considerând-o prostie. Se înşală, şi grav.

Mă refer aici la cei care în offline sau în online, vin la tine şi spun “auzi, poţi să mă ajuţi şi pe mine cu ceva?”. Poţi, şi-l ajuţi. Şi observi cu stupoare că pe el îl doare undeva şi că nu pune mâna, se uită la tine. Păi băi prietene, asta nu se cheamă ajutor.

Ce înseamnă să dai o mână de ajutor?


Hai să stabilim ce înseamnă asta. Ajutor - la figurat, că nu vorbim aici de cel social sau de servicii de specialitate, gen ambulanţă - înseamnă că ai nevoie de un imbold să spunem aşa, nu de cineva care să-ţi facă toată treaba. Ajutor înseamnă că ai făcut în proporţie de cel puţin 60-70% (dacă nu mai mult) ceea ce aveai de făcut însă ai nevoie şi de alţi oameni pentru diferență.

De ce să ai nevoie?


Sunt mai multe motive, nu mai ai timp, nu ştii mai departe, nu-ţi iese în acel moment etc. E foarte ok să soliciţi ajutorul altcuiva, e chiar indicat şi nu e o problemă.

Însă este foarte important să nu fii nesimţit, aşa cum sunt majoritatea oamenilor.

Mă repet, ajutor nu înseamnă că eu îţi fac treaba şi tu te uiţi la mine pentru că tu nu ştii. Nu, înseamnă că eşti exact lângă mine, lucrăm împreună şi tu eşti foarte dornic să înveţi (dacă de asta ai nevoie de ajutor, că nu ştii să faci ceva), ca data viitoare să te descurci singur şi să nu mai ai nevoie de mine.

Nu fi leneş, dacă nu faci parte din specia respectivă de animale. Şi mai zic o dată, nu fi nesimţit, prietene.

Ca exemplu, acum ceva timp, deşi nu se pierduse, s-a găsit un… individ care pe un grup de bloggeri căuta pe cineva care să-l ajute de la zero să facă un site pe care să facă view-uri şi click-uri multe şi bani mulţi. El era lemn, NU ŞTIA absolut nimic despre blogging însă el voia un fraier care să-i facă toată treaba şi el doar să ia banii. Evident, nu voia să plătească pentru acest serviciu, voia gratis. Nu ştia să facă nici măcar o pagină de facebook şi aştepta ca cineva să-i dea mură în gură.

Păi să facem diferenţa între o întrebare şi un manual, între o solicitare de ajutor şi lene. Una e să te documentezi despre un domeniu dar să nu înţelegi - se poate întâmpla, şi alta să fii doar leneş şi să aştepţi ca oamenii să-ţi dea. Eu celor din a doua categorie nu le dau niciodată atenţie şi nici ajutor, merită doar un şut în fund.

Deci hai să lăsăm mâna întinsă care spune o poveste şi să punem osul la treabă. Avem mai multe informaţii decât a avut vreodată omenirea şi cu toate astea, suntem prea leneşi să le folosim. Înainte de a întreba ceva, fiecare ar trebui să dea minim un search pe google.

Sunt şanse de 90% ca răspunsurile căutate de noi să fie la două click-uri distanţă şi să nu fie nevoie să aşteptăm după altcineva.

Sursă imagine: pexels.com
guest post de InfraSunete, blogger la: https://infrasunete.eu/


Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie să afle și prietenii tăi!



vineri, 9 iunie 2017

Studentia anilor '80, cazarea - vinerea cu amintiri



Studentia anilor '80, cazarea - vinerea cu amintiriDupa ce am aflat de reusita la examenul de admitere, vara a trecut mult mai repede si mai frumos. Apoi am pornit-o spre capitala cu cateva zile inainte sa inceapa scoala, ca sa rezolv cu cazarea. Taica-meu ma insotea peste tot, mandru ca are fata studenta :) Am fost la secretariatul facultatii, am aflat despre cursuri, despre orar, si ca daca nu stau in gazda, voi avea cazare la caminul 6 Martie, situat intre Opera si facultatea de Drept. Pe atunci era camin de fete, nu stiu astazi cum o mai fi. Am mers acolo, la caminul care avea sa-mi fie casa preț de patru ani. In hol era un fel de ghiseu unde se afla o femeie intre doua varste, portareasa, fosta gardiana de inchisoare, cum aveam sa aflam mai tarziu.

Nu stiu nici acum daca era adevarat sau daca era o anecdota lucrul ăsta. In orice caz, din multe puncte de vedere căminul de lângă Operă semăna cu o inchisoare fara zabrele. Cazarea s-a desfasurat rapid, nu era nevoie de șpagă pe nicăieri, in camin erau repartizate locuri pentru cate fete intrasera la unele din facultatile universitatii. Prima camera in care am stat avea 5 paturi, desi am fost repartizate acolo numai 4 colege de an, doua moldovence si doua constănțence - eu, Dana, Iza si Florina. Era la etajul doi, aveam și balcon. 246 daca-mi amintesc bine, desi se poate sa gresesc numarul camerei. Era prima de la scari si de aceea probabil, avea balcon si era mai mare. Aspectul, insa, este foarte viu in memoria mea. Era o camera maricica, inalta si racoroasa, situata deasupra intrarii in cantina, ca la parter era cantina. Vara, era un mare avantaj, insa iarna... offf, o sa vedeti mai acusica ce a insemnat pentru mine prima iarna de studenta si prima sesiune.

Paturile erau vechi, metalice cu vopseaua scorojită, cu câte o saltea veche si batucita pe ele. De la magazie ni s-au dat perne, pături si asternuturi, curățele si nu prea. Mai tarziu mi-am adus asternuturi de acasa si n-am mai folosit niciodata pe cele date de la camin. In holisorul mic, aveam patru dulapioare inalte, cat sa ne punem strictul necesar de haine. Camera mai avea 2 mese melaminate si patru sau cinci scaune, plus cate o noptiera metalica, ponosita, pentru fiecare pat. Singura priza din camera era zidita, baile erau la comun pentru tot palierul, nu aveam apa in camera. Caloriferul se afla langa usa de la balcon si avea vreo 10-12 elementi. La capatul culoarului era o camaruta numita oficiu, cu cateva prize care se ardeau mereu si cu o plita cu doua platane unde ne mai faceam paine prajita sau un ou ochi, daca aveam la indemana asa ceva - sa nu uitam, eram pe vremea cand mancarea era cartelata si ceva precum oua sau ulei nu gaseai la liber nici in capitala. De fapt, nu in ulei prajeau fetele oua, ci in margarina. Oficiul acela mai era si fumoar pentru fetele fumatoare, asa ca acolo mereu era un miros greu, daca nu cumva si un fum corespunzator :) Camaruta aia avea un singur geamlâc, care statea inchis pe timp de iarna.

Apoi mai era o camera goala, cu franghii, unde ne uscam rufele. De fapt, nu noi, ca noi ne intinsesem cateva franghii pe balcon, dar restul camerelor nu aveau balcoane si acolo isi uscau rufele, care adesea ramaneau cu un iz de mucegai in ele. Foarte curand mi-am dat seama ca trebuie sa trimit colete cu haine murdare acasa, sa mi le spele maica-mea la masina, si sa mi le trimita curate inapoi. Din simplul motiv ca apă caldă era în cămin cam o dată la două zile, 15 minute, pe la miezul nopții. Și atunci, după ce una dintre fete striga pe hol cât o ținea gura, "apă caldăăăă!!!", săream toate pe dușuri, intram și câte 3-4 într-o cabină și ne spălam. Vara era apă caldă și ziua, câte o oră, atunci aveam cum să-mi spăl rufele, dar iarna era cvasi imposibil să fac asta. Unele colege spălau rufele cu apă încălzită la oficiu. Eu am preferat să car colete... In felul ăsta eu si taică-meu, mai ales, am devenit familiari oficiantilor postali de atunci, din orasul meu, lucru ramas valabil pana astazi... :) Ne stiau, ca sa zic asa, de la o posta cine suntem si la ce ghiseu mergem. La coletarie, unde in alta parte?

Caminul 6 Martie era incalzit vara cu niste panouri solare plasate pe acoperis, care in rastimp s-au spart si n-au mai fost eficiente. In schimb iarna, in prima iarna, am indurat un frig de zile mari. Caldura era atat cat sa nu inghete caloriferele. Imi amintesc ca taica-meu a venit la mine intr-o delegatie - celelalte colege de camera erau plecate acasa pe timpul sesiunii - si mi-a adus niste chiftele de acasa, inghetate de la frigul din tren. Am lasat chiftelele pe calorifer cateva ore, si cand le-am mancat, tot aveau ace de gheață în mijlocul lor.... Stateam in sacul de dormit, cu caciula si cu manuși la maini si invatam... In camera era un strat ingust de zapada batatorita si gheață la marginea de jos a usii de la balcon, blocand accesul. De altfel nici nu aveam de ce sa deschid usa balconului iarna. Aeriseam deschizand usa camerei, dar si asa, mare nevoie de aerisire nu era, fiind atat de frig mereu.

Aceea a fost singura iarna in care am zgribulit in cămin. In anul urmator am cerut sa fiu mutata in alta camera. Atunci am fost data cu alte colege, tot de la geografie, colege de an cu mine, însă oltence de data asta, și eram doar 3 în cameră, nu 4. Una din ele, Maria (Morioka-san o poreclisem :)) ) a adus niste băieți - lucru foarte riscant, pentru că băieții nu aveau voie sa urce la camere, veneau doar jos in parloar si fata de serviciu o chema pe aceea cu care avea vreunul din ei treaba - care ne-au dat jos stratul subtire de zidarie de deasupra prizei. Eu adusesem un reșou de acasă și uite-așa, pe șestache, ne-am încălzit iernile făcându-i în ciudă lui Ceaușescu și economiei lui. Că directoarea căminului, o profesoară de la noi, de la geografie, mi-a confiscat reșoul prin martie în anul II, e o altă poveste. Firește că oricine își dădea seama că aveam reșou (nu doar noi, ci cam toate fetele), că atunci când veneai de pe holul căminului în cameră, te izbea căldura drept în față :D

Apoi, căminul nu era locuit în totalitate de fete. La parter pe aripa dinspre bulevard, era o camera speciala si acolo locuia Lilian. Lilian Zamfiroiu, ceva șef în asociația studenților, membru de partid, sau așa ceva. Imi placea ca vara, in sesiune, ne punea muzica din perioada interbelica, jazz si alte chestii interzise pe la radio in anii aceia. Apoi parterul aripii dinspre Casa studentilor Grigore Preoteasa era gol. Acolo erau cazati musafirii, profesori, medici sau alte persoane care veneau la cine stie ce simpozion ori conferinta profesionala si nu aveau unde sa stea. Cred că rareori am vazut pe câte cineva in vreo cameră de pe acel palier.

 Altfel, nu m-am gandit niciodata sa fac o poza doar camerei de camin. Nu stiu de ce, poate pentru ca era totul atat de cenusiu si de impersonal. Am doar cateva cadre de la niste aniversari cuminti, pentru ca altfel pe vremea aceea nu se putea. Nu in camin, cel putin. Sau nu in 6 Martie... In fotografie sunt eu, in anul I de facultate, si cateva colege de an: Robertina pe scaun, apoi Dana si Maria ...

a fost pe aceeași temă: admiterea la facultate

Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



luni, 1 mai 2017

De ce bea lumea pe la noi



De ce bea lumea pe la noi Sincer, nu am raspunsul si nu cred ca-l are cineva. Cineva ca mine, nu ma refer la vreun grup de studiu al problemei. Ideea sa scriu ceva despre aceasta meteahna a poporului roman mi-a dat-o Moise Guran, intr-una din emisiunile sale de la radio. O ascult zi de zi cand ma intorc de la serviciu, pe microbuz.

Un tip a dat telefon si a zis ca e un obicei din istorie. O fi... mi-am zis. La fel a zis si Moise. Tipul de la telefon a dat ceva detalii... alt telefon, alta părere... iar la un moment dat cineva spune ceva ce stiu si eu ca se întâmplă. Ori se întâmpla mai demult. Pe la țară tinerele mame, sau poate bunicile lor, dau băutură copiilor mici ca să nu mai țipe, ca să doarmă. Adică... bebelușilor li se dă alcool. Da, ați citit bine. Eu nu provin de la țară, dar am auzit lucrul ăsta de prea multe ori ca să cred că sunt doar povești. Adevărat, nu am văzut cu ochii mei așa ceva, că n-am avut unde. Dar exact același lucru l-a spus si interlocutorul lui Moise, însă el știa că se dă băutură copiilor mici ca să se liniștească și -  vezi Doamne! - ca să se obișnuiască organismul cît de cât. Să reziste la băutură mai târziu. Eu așa pretext tembel n-am mai auzit! Să dai unui copil mic un aliment care nu este bun nici pentru un adult, darămite pentru corpul fraged al unui copil!, ca să... ce? ca să-l faci de mic un bețiv, că oare ce altceva devine un copil care e obișnuit din familie să consume alcool în mod constant?

Și da, am trăit la țară datorită meseriei, și da, am văzut ce mândri erau unii dintre colegii mei de cancelarie că de cu seară se îmbătaseră criță la crâșma din sat și i-au adus nevestele târâș acasă. Nu exagerez, se făleau cu porcismul ăsta - eu așa îl văd, să mă scuze prietenii sticlei, dar nu mai ești om când îți bei mințile - și nu odată!

Sunt curioasă ce găsesc așa deosebit bărbații de la țară la a fi în starea aia de ne-om? Oare ei au văzut vreun alt semen de-al lor la fel de beat, pe când ei erau treji? Au văzut cât de grețos este un bețiv care nu poate merge de mangă ce e, care grohăie în loc să vorbească și care își face nevoile pe el fără să-și dea seama ce se petrece cu propriul lui corp, pentru că nu-l mai simte? Bănuiesc că n-au văzut, că altfel... poate ar găsi calea de a renunța la excese. Și dacă n-o găsesc, oricum, selecția naturală își face treaba bine, deși lent. Bețivii mor din cauza patimii lor. Nu că noi am fi nemuritori, dar ei mor mai repede, de ciroză, de beți ce sunt, căzuți prin șanțuri, de ulcer, de o supradoză în care se bat între ei până se lovesc mortal cu vreun ciomag, topor, ori alte obiecte contondente. Că alcoolul nu e altceva decât un drog cu efecte dezastruoase în timp.

Dar de la ce pornisem? Ah, da... de la o întrebare... la care nu știu răspunsul. Știu doar că la alte popoare, mai civilizate, se bea un singur pahar la o masă festivă, ori acasă, și că fenomenul ăsta al consumului excesiv de alcool este rar. Cu mult mai rar decât pe la noi...



Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



joi, 16 martie 2017

Carcoteala de joi - hepatita C, ciroza si cancerul la ficat



Citesc în ziarele online despre moartea cântăreței de muzică populară Ileana Ciuculete (Dumnezeu s-o odihnească!) și văd, n-aș zice chiar cu stupoare, cum unii ne cred proști și profită de tragicul eveniment ca să mai scoată niște articolașe de doi lei.

Chipurile solista avea trei diagnostice, primul, al doilea și al treilea. Măi, să fie! Nu sunt medic, zic, dar așa, din cultura mea generală, și nu numai a mea, știu că hepatita C generează ciroză, care este de fapt, o formă de cancer a ficatului.

Deci care-s alea trei diagnostice, că eu văd fix unul singur! Datorat infecției cu virusul hepatitei C.... Unde văd acei jurnaliști (merită să-i numim astfel???) trei diagnostice diferite??? De parcă biata femeie avea hepatită, ulcer duodenal și cardiopatie ischemică deodată. Astea-s trei diagnostice, nu cele 3 boli, din care una sinonimă cu cealaltă, care derivă/e generată de prima...

Asta ca să nu mai zic de faptul în sine, de a scrie articole de senzație la câteva zile după înmormântarea unei persoane decedate. Ca și cum ai dansa pe pământul proaspăt de pe mormânt ...

vineri, 17 februarie 2017

Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri





Studentia anilor '80, admiterea - vinerea cu amintiri Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un elev de liceu dintr-o clasă terminală și făceam comparația dintre anii studenției mele și ce înseamnă studenția în ziua de azi. Imediat mi-am dat seama că tânărul nici nu știa ce însemna odată să ajungi student, ce sacrificii făceai, dacă era cazul, și cât de ușor sau de greu se intra la facultăți.

In primul rând nu erau atâtea universități ca acum, principalele centre erau București, Iași și Cluj, se mai găsea facultate pe la Galați (textile, chimie alimentară), Ploiești (petrol și gaze), Tg. Mureș și Craiova (medicină și farmacie) și cam atât.... Poate să mai fi fost niște politehnici, ceva de genul. De intrat, era greu, la facultățile non-tehnice rareori se intra din prima încercare. Nu exista dosar, media anilor de liceu n-avea nici o importanță, peste tot regula era aceeași: examenul de admitere, și, în ordinea mediilor, intrau atâția câte locuri erau disponibile. Și erau disponibile exact atâtea locuri câte posturi se eliberau prin pensionare în anul în care seria respectivă termina facultatea, pentru că după aceea primeai post de la stat și erai obligat să faci acolo stagiatura de 3 ani.

De exemplu, la geografie erau câte 25 de locuri în fiecare din cele 3 centre principale, nu exista în altă parte facultate de geografie. Deci an de an cca 75-80 de profesori de geografie își primeau posturile. Diferența provenea din faptul că mai rămânea repetent câte un student (rareori, sau amâna medical anul dacă avea o problemă gravă de sănătate) ori se mai transferau de la fără frecvență (tot 25 de locuri anual, dar numai la București) la zi, în cazul în care aveau în anul I medie peste 9,00 și doreau să vină la zi. Dar de multe ori nu veneau, pentru că cei de la ff aveau serviciu, și nu era voie să ai serviciu și să fii la facultate la zi. De fapt, nu aveai cum să te prezinți la cursuri, dacă ziua erai la lucru...

Așadar, se intra greu. De bază erau manualele de liceu, pe care trebuia să le știi "ca pe apă", iar dacă făceai pregătire cu vreun universitar, puteai avea șansa să intri la facultate din prima. Dar nu era neapărat așa... am făcut pregătire cu un asistent, și tot n-am intrat în anul acela  😆  din cauză că fiind locuri puține, mediile erau foarte mari, puteai să pici lejer cu o medie de peste 8. Nu existau locuri cu taxă și fără taxă, toate erau fără, pe vremea aceea nu se plăteau taxe în învățământ. Cel puțin, la zi. La examenul de admitere erau, cam la toate facultățile, 3 materii. Pe 15 iulie începeau examenele și durau 3 zile, cu câte o zi pauză. Pe 15, pe 17 și pe 19 erau zilele de examen. Înscrierea avea loc mai devreme cu cca 2 săptămâni, imediat după bacalaureat și nu te puteai înscrie la mai multe facultăți, pt că toate aveau examenele în același timp. Dosarul de înscriere cuprindea diploma de bac (sau adeverință, dacă diploma nu era gata - dar eu parcă aș zice că diplomele se dădeau elevilor imediat după sesiunea bacalaureatului, în zilele următoare), copie legalizată după buletin și certificatul de naștere, adeverințe de salariu de la părinti (dacă intrai cu medie mare, luai bursă, dar bursa era și în funcție de salariul părinților), cerere de înscriere la examen, 2 poze tip buletin și 50 de coli albe. Colile erau pt secretariat, probabil că de pe atunci în școli și facultăți era asigurată puțină hârtie de scris, sau deloc :))  Pozele erau pentru legitimația de concurs. Se făceau 2 legitimații, așa, ceva mai mici decât o carte de identitate de azi, dintr-un carton subțire, mai curând o hârtie groasă decât un carton. Era acolo numele, facultatea, sesiunea și poza ta. O legitimație ți se înmâna ție, alta era lipită pe banca unde trebuia să te așezi la toate cele trei examene, în sală.

La examene aveam doar câte 2-3 subiecte, cel puțin asa era la facultatea unde am dat eu - geografie -- o limbă străină. La geografie, subiectele erau unul de sinteză și unul de analiză. Adică, de exemplu, la geografia economică a lumii, ni se cerea analiza economică a unei regiuni mari, sau a unei țări, și la al doilea subiect era o industrie sau o ramură agricolă, de scris totul, la modul general, cu producțiile mondiale, zonele de exploatare/cultură, etc. La geografia României aveam o regiune sau o subdiviziune de relief de analizat din toate punctele de vedere (limite, vecini, poziție, relief, geologie-stratigrafie, ape, climă, soluri, resurse de subsol, floră-faună, grad de populare, spor natural, industrii-agricultură, localități, rețea de transporturi, turism) și o ramură industrială sau agricolă de scris totul despre ea. La engleză aveam 3 subiecte: o analiză literară de roman/piesă de teatru/poezie sau personaj din operele studiate (manualele de a 11-a si a 12-a de atunci aveau câte o operă literară a unui scriitor important la fiecare capitol), un exercițiu de gramatică cu câteva propoziții, dar cu chestiuni dificile (if-uri, concordanță, subjonctiv...) și un text, de obicei literar, de tradus în engleză, cam de 7-8 rânduri scrise de mână pe foaia A4. De multe ori cel mai greu subiect era acel text. Nu aveam limită de cuvinte la primul subiect, nu știam baremul și nici nu ni se spunea nimic referitor la barem. La analiza literară, era bine dacă scriai cât mai mult... Iar subiectele de examen se scriau pe tablă... 😃

Eram păziți de doi profesori și nu aveam voie nici să zâmbim sau să avem o sticlă cu apă, că erau niște călduri insuportabile vara. Oricum, sticle de plastic nu existau, așa că nu venea nimeni cu sticloiu' din sticlă dupa el 😅 Nu îmi pot imagina cum de unii copiau (așa era folclorul vremii, ca se mai si copia), era aproape imposibil sa faci asta fara sa fii vazut. Si daca erai vazut, te dadeau afara din examen fara nici un drept de apel. Cat despre faptul ca unii intrau pe pile, tind sa cred ca era adevarat, intr-o anumita masura. Cu un an inainte de a intra, stateam in aceeasi banca la examen cu o colega care zilnic spunea cam ce subiecte credea ea ca se vor da in ziua urmatoare. Si erau exact acelea 😎😏 imi pare rau si in ziua de azi ca n-am ascultat-o dupa prima teza la care am vazut ca stia subiectele. As fi luat in acel an, nu in urmatorul. Dar m-am temut ca minte si imi repetam in ziua libera toata materia de la examenul de a doua zi, desi eficienta acelor recapitulari era zero. Frica aia inexplicabila - si acum ma intreb de ce ma temeam asa, la urma urmei? - ma acapara implacabil ca o maree de neoprit....

Dupa acea incercare, vazand ca unii invata pe rupte si altii stiu dinainte subiectele, am fost deprimata, foarte deprimata, pentru ca dadusera ai mei doua salarii medii pe meditatiile cu universitarul cu care mi-am petrecut cca 5 ore zilnic, vreo luna de zile in apartamentul de moda veche din strada Beldiman.... O a doua sesiune, de toamna, nu exista, aceea era organizata la facultatile pentru ingineri, unde ramaneau locuri, nu la noi. Am plans cateva zile in sir, eram de neoprit - atunci am invatat de la viata ca indiferent cat de bine esti pregatita pentru ceva, examen de scoala sau de viata, e bine sa te gandesti la toate posibilitatile, sa iei in calcul si esecul. Nu reusisem, credeam ca nu pot rata de data asta, si... am muscat pamantul, tocmai pentru ca fusesem prea sigura de mine. De amaraciune, n-am mai invatat nimic un an de zile. Doar la engleza mai exersam ceva gramatica, fiind constienta ca daca intrerup, o sa uit. Geografia ajunsesem sa n-o mai pot suferi, bagam cartile sub pat cand le vedeam.... Venise deja vara lui 1985. Am scos cartile de sub pat si am trecut prin ele, asa, ca de aducere aminte. Spasita, am plecat la Bucuresti cu maica-mea (n-o sa uit, am stat la hotelul Muntenia, care azi din pacate e o ruina...). Ma astepta 3 ore in fiecare zi in fata universitatii, dupa ce se ducea la bisericuta din spate sa se roage sa am succes. Voia sa-mi spuna ceea ce aflase de la alti parinti care asteptau afara, ca erau 24 pe un loc (concurenta, 24 pe un loc, adica in anul acela pe 25 de locuri concurau 600 de candidati...). I-am spus sa taca, sa-mi spuna noutatile dupa ce dau ultimul examen. Si si-a tinut gura pana-n ultima zi, iar cand mi-a spus cu câți "m-am bătut", am râs descumpanita, desi parca ceva, asa, o intuitie imi spunea ca va fi bine ... Apoi, in vara aceea, am primit vestea cea mare: intrasem, a saptea pe lista, cu media 8.52, la Universitatea Bucuresti, acolo unde visasem.

Dar stiti ce? Nu eu eram cea mai fericita din casa, ci taica-meu... 😆 parca zbura de fericire ca si fata lui e de-acum studenta...

~~  va urma  ~~
 


Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...