vineri, 2 septembrie 2016

Amintiri. Bucurestii de alta data




Amintiri. Bucurestii de alta data
Palatul Telefoanelor... Cladirea in stil art deco avand elemente egiptene in decoratiunea exterioara superioara, construita dupa planurile unor arhitecti americani si considerata primul zgarie-nori al Bucurestilor, nu mi-a placut niciodata cand eram studenta. Se integra perfect in cenusiul vietii de zi cu zi, cu ferestrele sale mici (pe atunci), cu gri-ul zidurilor masive si cu aerul impunator, ca de ceva greu de distrus. Nu stiam istoricul cladirii si nu eram interesata sa-l aflu. Si chiar daca as fi fost, in vremurile acelea apasatoare, probabil ca n-as fi aflat prea multe.

Treceam prin zona la fiecare cateva zile, venind de la Universitate, pe bulevard, apoi dupa libraria Eminescu o coteam catre dreapta trecand pe langa o cofetarie al carei nume imi scapa acum, si pe langa Romarta Copiilor si traversam spre Academia Militara, apoi o luam in jos pe Calea Victoriei si ajungeam la Telefoane, ca sa vorbesc cu ai mei, acasa. Interiorul cladirii imi placea tare mult, contrasta cumva cu mohorala arhitecturii exterioare, era deodata ceva cochet, elegant, desi cabinele erau roase de timp, uzate, slinoase, si telefoanele robuste si greoaie pareau dintr-un alt secol.

Pe atunci nu puteai da telefon interurban altfel decat de la cladirea Telefoanelor sau din cabinele instalate afara. Tin minte ca-mi luam fise de 5 lei, cateva, pt ca prima fisa insemna apelul propriu zis si apoi la fiecare 3 minute aparatul iti mai "manca" o fisa. Dupa ce terminam de vorbit, hoinaream pe Calea Victoriei, imediat langa pasajul care imi inspira teama pe atunci (era intunecat, parea sordid si mirosuri pestilentiale veneau de jos de sub terasa unui restaurant inchis) privind la vitrinele ca de boutique-uri frantuzesti, in care mici mestesugari isi prezentau marfa. Acolo erau cateva magazine unde mai puteai sa-ti faci incaltaminte de comanda. Si acum imi amintesc perfect ca la acelasi pantofar mi-am facut intre 1985 si 1989 o pereche de pantofi albi cu toc cui, de 495 de lei, si o pereche de cizme din piele caramizie combinata cu piele intoarsa in aceeasi culoare, de 635 de lei. Ambele m-au tinut multi, multi ani, pana cand pielea s-a uscat si s-a degradat de timp, dar altfel singurele piese pe care le inlocuiam periodic erau fețele de la tocurile cizmelor, ca pantofii aveau toc cui din metal.

Apoi continuam sa ma plimb pana in zona Salii Palatului si a fostului CC, de unde preferam sa fac cale intoarsa catre o statie de troleu ca sa merg la caminul dintre Opera si Facultatea de Drept, unde locuiam atunci. Nu-mi placea sa vad militarii care stateau de paza in acea zona, langa Palat, si de multe ori daca voiam sa merg pe trotuarul acela mi se facea semn sa traversez, sa merg pe dincolo, pe trotuarul de la "Cina", pana la Ateneu si la cofetaria Athenee Palace-ului. Numai cand Ceausescu nu era acolo se permitea accesul pietonilor si pe acel trotuar. Iar ca sa evit sa fiu atentionata, preferam sa plec acasa la mine, in camera austera de camin, sa-mi vad de cursurile de a doua zi.

Fotografia de mai sus imi apartine, a fost luata din almanahul Universul din 1934, o ramasita ingalbenita de timp din vremuri apuse...


Daca ti-a placut ce ai citit, distribuie sa afle si prietenii tai!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daca ai ceva de spus, indrazneste :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...