joi, 12 septembrie 2013

"Sobolanul"

Azi o să scriu despre o amintire. Chiar zilele trecute, nu mai știu prin ce conexiune de idei, mi-am amintit că odată, demult, puteai da un telefon și de pe stradă. Firește, celularele nici nu se inventaseră. Din loc în loc era câte o cabină telefonică, sau doar câte un telefon public cu o apărătoare de plastic, ca să nu pătrundă apa ploilor sau zăpada.

Eram studentă și îi sunam săptămânal pe ai mei. Costa ceva bani, pe vremea aceea cu 3 lei cumpărai o pâine mică, împletită, cu mac pe ea, ori cumpărai un bilet de troleu de 2 călătorii. Și nu știu cum se făcea, deși teoretic era 1 leu minutul, parcă treceau mai puțin de 3 minute după ce-ți accepta fisa de 3. Așa că studenții inventaseră șobolanul. Ce era acest șobolan? Era o fisă de 3 lei, găurită și legată cu o sforicică de vreo jumătate de metru.

Trebuia să fii expert ca să folosești un șobolan. Până te învățai, telefonul public îți "mânca" vreo doi. Cum se folosea? Trebuia introdus în fantă și apoi ținut de sfoară ca să nu-l "mănânce" telefonul. Adică trebuia să știi să-l ții exact acolo unde era contabilizat, ca să zic așa, dar fără să ți-l ia aparatul. Iar după ce terminai convorbirea, care putea acum dura oricât, trăgeai sfoara în sus și-ți luai șobolanul înapoi.

Mărturisesc că nu am avut răbdarea să învăț să-l folosesc. Am avut unul și imediat mi l-a înghițit telefonul. Așa că, văzând eu că era un anume efort să poți ține moneda în așa fel încât să să poți vorbi dar să nu ți-o înghită, am renunțat la șobolan, cu toate că de acasă aveam puțini bani de buzunar din care trebuia să mă descurc cu de toate cele de trebuință.

Despre cum se mânca multă carne la anumite cantine studențești, într-o postare ulterioară :)

sursă foto: www.latrecut.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daca ai ceva de spus, indrazneste :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...