sâmbătă, 3 august 2013

Fotografiile de alta data

un aparat Vilia (poza luata de pe okazii)
Ca de obicei, ziua de vineri a trecut iar eu nu am postat o amintire. Dar nu-i nimic, genericul rămâne generic, iar amintirea o pot scrie și azi, ce așa grabă s-o fi scris ieri? :)

Acum câteva zile Chinezu' întreba pe blogul lui dacă acum, având aparate digitale, și deci posibilitatea de face un număr mare de poze, mai printăm fotografiile. Chiar am răspuns într-un comentariu că eu nu am printat și nu am mers cu cd-ul niciodată la atelier, de când am aparat digital.

Într-adevăr, pe vremea aparatelor cu film abia așteptam să ajung acasă ca sa dau filmul la prelucrat. Adică, pozele le făceam în excursiile din fiecare vacanță mare, și de aceea eram nerăbdătoare să le văd pe hârtie. Că nu întotdeauna eram mulțumită de prestația meseriașului, e o altă poveste. Și acum parcă mă întristez când mă gândesc la un cadru luat într-un havuz plin cu pești exotici undeva prin Austria, pe care meșterul de la Ovidius (pietrenii știu la ce magazin mă refer) n-a catadicsit să-l scoată pt că era ultimul cadru din film și i s-a părut lui neimportant, deși eu mi l-aș fi dorit.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Vreau să depăn povestea de la început. Eram studentă în anul întâi la geografie și tocmai aflam că geografului îi stă bine cu drumul și cu aparatul foto după el. Așa, mi-am cumpărat primul meu aparat foto de studentă, un Smena 308 parcă, ieftin, ca după buget :) După trei ani nu știu de la ce, obturatorul a început să rămână deschis o fracțiune de secundă în plus și astfel îmi apăreau norișori albi în centrul pozelor, pentru că acolo se voala filmul. M-am gândit eu să încerc să-mi repar singură aparatul, pt că bugetul meu de studentă era ca și inexistent (taică-meu nu-mi dădea bani de buzunar, sau pentru alte lucruri ca să nu mă învăț cu banii, dar asta e o altă poveste). Bineînțeles că habar nu aveam să repar un aparat, dar măcar mi-am satisfăcut curiozitatea de a vedea ce-i pe dinăuntru.

Când l-am pus la loc, mi-au mai rămas niște șurubele minuscule pe care nu știam unde să le pun, că mie mi se părea că totul era ok. Bineînțeles, aparatul a devenit de nefolosit, și la un moment dat cineva mi l-a cerut pt piese. L-am dat cu dragă inimă. Și mi-am cumpărat un aparat pe care îl am și azi, un Vilia, care costa dublu decât acel Smena 308, și care este în stare de perfectă funcționare. 

Eiii, dar povestea mai are un fir. Tot când eram studentă m-a prins pasiunea fotografiei. Și, nu mai știu exact din ce motiv, mi-am cumpărat un lădoi negru, rusesc, cu aparatura necesară pentru a developa un film și a prelucra negativul pe hârtie. Cu alte cuvinte, mi-am luat un mini-laborator foto. Și pe acela îl am și azi, aproape intact și în stare de funcționare. Am învățat să-mi prelucrez singură pozele și negativele. Filmele le developam în baia la care acopeream gemulețul cu o pătură. Pozele le făceam în camera mea, tot cu pături în geam și la ușă, ca să nu se vadă nici un firicel de lumină. Mai aveam eu și un bec vopsit cu ojă roșie, pt că pe vremea aia nu existau becuri roșii în comerțul socialist multilateral dezvoltat. Pozele alb-negru au ieșit foarte bine, cele color nu prea, iar developarea de filme color nu mi-a reușit. După ce am cam stricat câteva filme, am hotărât că pe acelea tot la atelier le duc.

Dar mă uit și azi cu drag la pozele făcute de mine, am și azi undeva în dulapul cu amintiri, o sacoșă cu filmele developate de mine, și încă mai există în boxă mocheta bej nisipiu pe care am vărsat niște substanță revelatoare în urma căreia cariera mea de prelucrător foto s-a cam încheiat. Asta a fost undeva prin '95-'96, când deja apăruseră niște aparate foto automate, deși erau tot cu film - am avut și eu unul, mocheta era compromisă, pozele nu mai ieșeau ca lumea, nu știu de ce, o fi fost răbdarea mea mai diluată, sau poate substanțele din comerțul capitalist de tranziție nu mai aveau aceleași caracteristici ca înainte. Cert e că m-am lăsat de acest hobby, rămânând doar cu pasiunea de a poza.

Acum, cu aparatul digital, fac zeci, sute, chiar mii de poze. În excursia din Spania, în 2011, am făcut peste 4000 de poze în cele aproape două săptămâni de călătorie și sejur - și da, aveam laptopul la mine, cum altfel puteam stoca atâtea imagini doar în aparat? :)

Dar lucru curios, de când am aparat digital, niciodată, dar niciodată, nu am simțit dorința de a printa pozele pe hârtie. Nu m-am întrebat de ce și nu găsesc un răspuns. Adică, bănuiesc că din cauză că pot vedea pozele pe loc, fără să fie nevoie să mă uit la un negativ care-mi stârnește curiozitatea de a vedea poza, cum arată. Nu cred că e, așa cum zice Chinezu', din cauza numărului practic nelimitat de poze pe care le facem, comparativ cu cele de pe un film de 36 de poziții. Adevărat, filmul clasic e limitativ, ca număr, dar cel puțin în excursii am avut întotdeauna 2-3 filme la mine plus cel din aparat.

Însă acum, dacă pot vedea poza pe ecranul calculatorului, pot să măresc cât vreau ca să văd toate detaliile, de ce-aș mai face print acelor poze?

Eu una, nu știu. Voi?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daca ai ceva de spus, indrazneste :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...