sâmbătă, 26 decembrie 2009

Tabloul

Titlul original: În loc de ramă
Povestire postată cu permisiunea autorului.
sursa: Alter ego


Lumina vine din stânga, aurie, străpungând fereastra uşor prăfuită, poleind încăperea. Draperiile sângerii din pluş greu care o mărginesc dau impresia de tunel. Oraşul care se vede afară, ghicit în strălucirea luminii de dimineaţă, pare trasat cu cărbunele. Impresia pe care o lasă este că lumina ce vine exterioară este cumva neagră şi capătă strălucire abia după trecerea prin geamul subţire, aproape imperceptibil. După impresionantul spaţiu pe care îl scoate în evidenţă, te-ai aştepta ca, odată cu imaginea, un întreg univers de sunete să pătrundă din afară. Te-ai aştepta să auzi freamătul străzii, cu zăngănitul metalic al roţilor de tramvai rostogolite pe şine, cu vibraţii diafragmatice de motoare mari şi brumul de neînţeles al vocilor umane.
            Imaginea este însă complet surdă, numai încărcătura textilă neobişnuit de mare a camerei sugerează temperaturi mai degrabă autumnale. Pe podea se întinde un imens covor de Bukhara, de un roşu aprins şi el, pe care se întrevăd miriadele de linii curbe ale motivului principal al moscheii Masjed-e Shah din Isfahan. Străjuind pereţii tapetaţi în culoarea smaraldului cu desene înfăţişând păuni şi raţe sălbatice stau două fotolii Biedermaier, un armoire şi in imens dulap Empire târziu.            
În centrul încăperii, direct pe covor stă aşezat într-un cot un bărbat oacheş, îmbrăcat într-o replică modernă a unei uniforme militare de la sfârşitul secolului al XIX – lea. El priveşte parcă rugător în dreapta sa şi mâna i se întinde după degetele unei femei. Acesta, îmbrăcată după moda tinerelor de la începutul mileniului al treilea, cu pardesiu lung şi negru care coboară până spre cizme îşi lasă în urmă la rându-i degetele în timp ce trupul păşeşte hotărât a se despărţi de bărbatul care o priveşte de jos. Faţa nu i se zăreşte, numai mişcarea părului negru care îi saltă pe umeri arată că tocmai s-a întors.           
       Ce-or fi vorbit cei doi şi ce s-a întâmplat în cameră nu putem decât să încercăm a ghici. Că s-a întâmplat ceva cu adevărat exemplar în acea cameră însă a devenit evident pentru că imaginea din tablou – despre un tablou este vorba – s-a umplut de steluţe de mare şi de globuri de toate dimensiunile. Acestea, ca nişte ornamente de pom, plutesc în aer înconjurându-i pe cei doi şi sclipesc poleite de lumina aurie ce intră pe fereastra din stânga. Umbrele lor lasă să se întrevadă nervurile din braţele steluţelor şi semitansparenţa globurilor. Ceea ce rămâne complet necunoscut, întărind atmosfera de irealitate a scenei, o constituie ce anume face aceste ornamente să plutească liber, ce forţă acvatică le menţine suspendate pentru a conferi greutate spaţiului acesta uluitor.             
Apariţia podoabelor face ca, dintr-odată, siluetele celor doi să capete ceva inedit, uluitor. E ca şi cum între ei ar fi avut loc un eveniment unic şi exemplar. Dintr-odată, fiecare a devenit unic şi gesturile lor, s-au dovedit a fi irepetabile şi pline de sens.            
„- Bărbatul este proprietarul camerei în care s-a întâmplat totul” – îmi spune o pacientă căreia i-am cerut să extragă tot ce se putea extrage ca sugestie din imaginea prezentată. „- Îndrăznesc să spun asta pentru că este lucrul cel mai evident din tot tabloul. Este, poate, chiar proprietarul spaţiului pentru că s-a aşezat cu extraordinară familiaritate pe covor. Naturaleţea cu care se mişcă arată că, în ciuda faptului că a trăit un moment de remarcabilă sărbătoare, aceasta a venit întrucâtva natural. Faptul că nu stă aşezat pe unul din fotolii, ci întins pe covorul persan demonstrează că, în ciuda preţioaselor elemente de decor, el se consideră îndreptăţit să adopte o atitudine extrem de degajată. Apoi, modul în care o priveşte pe fată demonstrează că regretă nespus plecarea acesteia. I-ar fi convenit mai degrabă ca ea să-şi lepădat haina lungă de exterior pe unul din braţele fotoliilor şi să se fi aşezat alături de el pe ţesătura moale de lână. De fapt, aproape că aş putea băga mâna în foc că aşa a stat aceasta până cu o clipă înainte şi că această intimitate a fost responsabilă de apariţia steluţelor şi a globurilor care plutesc liber prin jurul lor. Faptul că el întinde mâna pentru o ultimă atingere iar degetele ei îi răspund cu aceeaşi mişcare de alint demonstrează că între cei doi nu a intervenit o ruptură. Ea pleacă, într-adevăr, părăseşte încăperea dar face asta pentru că fiecare din ei rămâne un om liber. Relaţia lor nu i-a încătuşat, nu le-a conferit sentimentul acela de posesiune de la care pornesc aşteptările ca fiinţa iubită să se comporte exclusiv după pretenţiile tale, aşteptări care sunt în stare să demoleze definitiv tot ce-au reuşit să înalţe magiile marilor iubiri.
Dacă el este proprietar, atunci este fără îndoială, un tip bogat. Poate că a moştenit camera, mobilele de anticariat, covorul... Dacă le-a achiziţionat singur însă, atunci este un om cu gusturi fine pentru că niciun element de decor nu distonează, nu creează stridenţe. Modul în care este îmbrăcat, ca şi când ar fi modificat pe măsura lui o uniformă extrem de veche arată că bunul său gust este dus până dincolo de pedanterie şi că, în spatele unei simple haine se ascunde măcar inspiraţia unui creator de talent.
            În continuare ar trebui spus ceva şi despre fată, pentru că despre ea continuăm să ştim extrem de puţine. Este, evident, zveltă iar gesturile sale sunt făcute cu uşurinţă. Şi pasul hotărât şi întoarcerea bruscă a capului sugerează tinereţea, însă mai multe nu putem şti. Faptul că-şi lasă afectuoasă degetele în urmă nu ne spune decât că păstrează o relaţie tandră cu bărbatul. În rest, nici că se putea sublinia mai bine misterul care, dealtfel, trebuie să învăluie un personaj feminin.
Aş mai putea să spun ceva poate despre cameră. Acesta poate fi un spaţiu magic cu adevărat pentru că reuşeşte să facă ruptura dintre monocromia oraşului şi afectivitatea luxuriantă a spaţiului interior. De unde ştiu că este vorba de afectivitate? Din complementaritatea culorilor. Draperiile şi covorul roşii, tapetul verde, împlinesc spectrul auriului cu care sunt învelite parcă toate din încăpere.
Despre ornamente, ei bine, dacă ele nu ar fi sfidat cu atâta ostentaţie legea gravitaţiei, aş fi spus că sunt din oţel. Numai că plutesc, că au transparenţă, aşa că puterea gândului te împinge să te gândeşti că sunt reale şi sunt alcătuite din materiale rare. Tocmai faptul că nu au greutate dar se supun cu uşurinţă legilor reflexiei luminii, că lasă umbră şi au neîndoios dimensiune, mă face să cred că au „carne”, că au substanţă într-adevăr ...Chiar dacă această substanţă este una care ţine de subtilităţile lumii înfăţişate aici. Tocmai aceste caractere dau metafizică tabloului, îţi sugerează că aceste elemente ale vieţii sunt şi nu sunt în acelaşi timp obişnuite spaţiului şi lumilor din realitatea la care participăm noi, privitorii...
Din punctul acesta de vedere forţa imaginii este superioară forţei cuvântului. Puţin contează care cuvinte anume s-au spus între cei doi. Noi ştim că s-a petrecut ceva exemplar şi ne este totuna dacă ei au rostit cuvinte obişnuite sau dacă au vorbit într-o limbă interzisă neofiţilor...”
„- Ce spui, doctore, mai am vreo şansă?” - a întrebat pacienta stânjenită parcă de lungimea nesperată a monologului său.
„- Poţi să fii liniştită” – i-am răspuns. „- Nu este absolut nimic patologic în comportamentul tău. Mai mult, nici nu cred că vreo halucinaţie ar reuşi vreodată să te păcălească asupra calităţilor reale ale pământului pe care calci. Ai destulă imaginaţie ca să nu te plictiseşti niciodată. Totodată, ai destul bun simţ şi vei fi în stare să suporţi ingratitudinea oricărui adevăr pe care universul ţi-l dezvăluie şi pe care va trebui să-l accepţi pentru a-ţi putea continua existenţa. Tot ceea ce te deosebeşte de restul lumii este coeficientul mai mare de inteligenţă. Dar vei putea trece şi peste asta!”
Să iei un tablou metafizic şi să-i montezi în loc de ramă, povestea. 

vineri, 25 decembrie 2009

Orasul, de sarbatori

Luminile orasului. Piatra Neamt, decembrie 2009.



marți, 22 decembrie 2009

Dr. Pygmalion (1)

- serial mitico-fantastic, inspirat de stilul lui Terry Pratchett şi nu numai -
Orice asemănare cu realitatea o face cititorul, pe propria răspundere :)

Bucata de marmură informă se lăsă moale în mâinile lui Pygmalion. El o atinse uşor, încercând să ghicească femeia splendidă de sub maldărul încă neclar de piatră.  Apoi se uită lung la ea şi îi descoperi ochii de tăciune aprins, ca şi ai lui. Din noaptea ochilor lor haosul porni să nască jerbe de foc şi fluvii de stele iar Galateea prinse viaţă. Se priveau cu nesaţ, se căutau, privirile lor năşteau fulgere, lumini şi spaţii. Eonii începeau de sub genele ei iar genunile ochilor bărbatului revărsau fericire şi viaţă în ochii ei.
Zilele treceau. Galateea se transforma, încet. Stelele din priviri explodau în supernove de câte ori privirea i-o întâlnea pe a lui Pygmalion. Îl aştepta ca din cer, nemişcată pe piedestalul de marmură. Într-o seară, lumina ochilor lui o scăldă într-o baie de iubire şi piatra se topi. O inimă începu să pulseze cald, ritmic, alungând răcoarea marmurei.

Galateea închise cartea cu legende, nu fără să fie încântată de inspiraţia şi talentul autorului. Era somnoroasă. Călătorise toată noaptea şi acum aştepta, flămândă, însetată şi obosită, pe bancheta de lângă uşa doctorului Pygmalion. Templul lui Asclepios era amorţit la ora aceea, abia veniseră câteva sclave nubiene să steargă de praf pardoselile de obsidian. 

Totul începuse cu o căzătură zdravănă, prin vară, şi ajungând la un fost discipol al lui Pygmalion, o trimise la el, convins fiind că principala ei problemă se afla în textura marmurei din care era făcută. Pygmalion întârzia să apară şi o nubiană îi sugeră că acesta nici nu avea să vină în ziua aceea, plecat fiind la o conferinţă pe Proxima Centauri. Galateea rămase descumpănită la auzul veştii. Ce să facă? De tras la un han, nu avea destule drahme, iar din ofrandele aduse lui Asclepios nu putea să ia. Nu vedea nici o ieşire din impas. Să stea o zi la verişoara ei, Bel Imperia, adeptă a lui Asclepios şi femeie cu vază în aparatul administrativ al cetăţii, nu era o idee rea, dar asta însemna să aştepte până pe la 5 după amiază, şi abia se luminase de ziuă. 
Galateea se foi în scaunul confortabil cu termoreglare automată, care îşi schimbă culoarea după starea ei de spirit. Acum era maroniu, ca şi gândurile care o străbăteau. Nubiana, văzând-o atât de derutată, intră la Pitia, preoteasa şefă din acea aripă a templului, să întrebe dacă doctorul Pygmalion avea să vină în ziua aceea la templu. Da, auzi Galateea răspunsul, da, venise din Proxima Centauri cu o seară în urmă. Scaunul Galateei redeveni roz fosforescent cu irizaţii indigo.
Între timp lumea se cam adunase la uşa cabinetului. Citise CV-ul doctorului pe reţeaua naţională de ştiri, trimis de calculatorul central galactic, la solicitarea ei, pe internet. Era un templu faimos, dar reputaţia lui Pygmalion depăşea cu mult în faimă graniţele planetei. Nu-şi făcea griji, era convinsă că de data asta avea să-şi schimbe, în sfârşit, forma şi să înlocuiască marmura asta greoaie metamorfozată în Precambrian cu un material mai modern, poate ceva pe bază de reţele neuronale, nu ştia precis, doar nu ea era medicul. 

Apoi lumea din jur începu să freamăte. Suflul navetei lui Pygmalion se simţi prin geamul deschis. Maşina de zbor, de formă lenticulară, se opri brusc în aer, apoi ateriză vertical şi silenţios în faţa templului, reducându-şi fluorescenţa şi devenind verde smarald. Din ea coborî un tânăr nu foarte înalt, cu tenul deschis dar cu părul şi ochii negri. "Mmm, ce copil pare", gândi Galateea, neputându-şi dezlipi ochii de la chipul juvenil al doctorului. "Hei, eu sunt", voia să-i spună din priviri, "cu mine ai vorbit acum câteva zile în VR3*".
El privi distrat la cei care-l aşteptau, apoi se opri asupra Galateei preţ de mai multe secunde.

- to be continued -


*VR3 = aparat de emisie/recepţie virtual reality tridimensional, asemănător unui videotelefon.     
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...